Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

8. DATAREA EXODULUI – autor Biserica Adventista

Scris la: 22 mai 2010

8. Data i.Hr. a Exodului

Problemele in legatura cu datarea exodului. – S-a clarificat ca de ce orice datare A.M., de la creatiune, se bazeaza pe presupunerea ca genealogiile sunt complete si este doar circumstantiala. Suntem intr-o situatie mai buna cand calculam inapoi, de la patriarhii din perioada mai tarzie si mai bine cunoscuta, desi nu cu o certitudine deplina. Perioada de 430 de ani de la exod la Avraam il localizeaza pe acest patriarh pe o scala i.Hr, cu aceeasi certitudine relativa cu care este stabilit anul exodului, in raport cu metoda aleasa pentru a ajunge la data i.Hr. a acestui eveniment. De la exod, cei patruzeci de ani de pribegie sunt numarati mai departe, ca fiind inceputul unei perioade distincte. Ca urmare, cucerirea Canaanului si timpul judecatorilor constituie perioade distincte, intre care exista o suprapunere evidenta. Daca cronologia ar fi completa in decursul regatelor lui Iuda si Israel, pana la timpul cand linia datarii biblice intalneste datele precizate ale istoriei antice, data i.Hr. a exodului si multe alte evenimente ar fi neindoielnice.

Dar chiar si printre aceia care accepta datele biblice ca fiind corecte, sunt diferente de opinii cu privire la perioada judecatorilor, de exemplu, si corelarile reciproce destul de complicate ale domeniilor celor doua regate. Comentariul de fata, incorporand o cronologie care pare rezonabil construita pe temeiul declaratiilor cu privire la timp ale Bibliei, nu prezinta o expunere dogmatica a cazului. Nu a fost spus ultimul cuvant cu privire la acest subiect, deoarece descoperirile viitoare pot spori cunostintele noastre exacte despre acele timpuri antice. Dar daca pentru a ajuta cititorul este necesar sa fie incluse unele date, trebuie sa se urmeze cu consecventa un anumit sistem.

Data i.Hr. a exodului prezentata in acest volum a fost aleasa dintre multele sustinute de cercetatori deoarece ea pare, in prezent, sa fie cea mai buna explicare a datelor biblice in legatura cu informatiile ce ne stau la indemana, si se armonizeaza cu cronologia adoptata pentru volumul II, care cuprinde perioada lui Israel si Iuda. Pentru a evalua aceasta datare a exodului, trebuie sa se schiteze aici introductiv fundalul istoric al Egiptului pentru a avea o privire generala asupra principalelor teorii ale exodului, cu un rezumat al dificultatilor fiecareia si motivele pentru care s-a ales fixarea lui in secolul al XV-lea.

Cadrul istoric in Egipt. – Regatul de Mijloc din Egipt a inceput in cursul dinastiei a unsprezecea. Primii 150 de ani ai dinastiei a douasprezecea, care a inceput in anul 1991 i.Hr., au fost ani de varf, perioada clasica a culturii egiptene. La sfarsitul ei, puterea egipteana a inceput sa scada. Dinastia a treisprezecea a fost restransa mai ales la Egiptul de sud, iar dinastia a paisprezecea contemporana din nord era slaba. Dupa o perioada de infiltrare preliminara, tara a fost preluata in ultima parte a secolului al XVIII-lea de hicsosi, ai caror conducatori “Regii Pastori” – un titlu mai corespunzator tradus prin “conducatori din tari straine” – au alcatuit dinastiile a cincisprezecea si a saisprezecea. Acesti cuceritori predominant semiti din tarile est-mediteraneene, probabil aveau intre ei si huriti ne-semiti. Putin se stia despre hicsosi din putinele rapoarte pe care le-au lasat. Ei nu erau barbari deoarece au introdus calul si trasura, pe care egiptenii le-au folosit ulterior in mod avantajos la construirea imperiului lor asiatic. Hicsosii s-au egiptenizat, adoptand titluri egiptene. Ei au domnit ca faraoni dintr-o capitala, numita Avaris, in Delta.

In cursul primei jumatati a secolului al XVI-lea, primul imparat al dinastiei a optsprezecea i-a alungat pe hicsosii nesuferiti – cel putin clasa conducatoare – in Palestina. Egiptul, din nou puternic, si-a intins stapanirea peste Palestina si Siria pana la Eufrat. Bogatii mari s-au cheltuit pentru mari lucrari de constructie. Un conducator de seama din dinastia aceasta a fost regina Hatshepsut, care a fost asociata la tron cu sotul ei, Tutmes al II-lea (cca. 1508-1504 i.Hr.) si cu nepotul ei Tutmes al III-lea. Ea a fost adevaratul conducator de pe la 1500, pana cand in cele din urma a disparut pe la 1482, probabil lichidata de co-regentul Tutmes al III-lea, pe care il tinuse atata vreme in umbra. Dupa moartea ei, numele i-a fost sters de pe multe dintre monumentele si inscriptiile ei. Tutmes al III-lea (cca. 1482-1450) a extins imperiul Egiptului la o masura care nu a fost niciodata depasita. Imperiul a prosperat in cursul domniilor lui Amenhotep II (cca. 1450-1425) si Tutmes al IV-lea (c. 1425-1412) si inca mult in timpul domniei lui Amenhotep al III-lea (c. 1412-1375). Insa in anii de pe urma ai acestuia, imperiul hitit in dezvoltare a amenintat posesiunile nordice ale Egiptului din Asia, Habiru sau sa-gaz au bantuit parti ale Asiriei si Palestinei, iar mult dintre cetatile detinute de egipteni se luptau intre ele.

Apoi a venit Amenhotep al IV-lea (c. 1837-1366), un visator, nepregatit sau lipsit de vointa de a purta sceptrul tare care era necesar pentru a opri declinul. Luandu-si numele de Ikhnaton, el si-a indreptat toate puterile catre reforma religioasa; abandonand Teba pentru o noua capitala dedicata lui Aton (Aten), discul soarelui, el a suprimat toate celelalte culte. Intre timp, imperiul sau asiatic s-a topit. El a ignorat apelurile disperate dupa ajutor ale vasalilor sai loiali din Palestina si Siria, care se luptau contra tradarii si dezertarii in fata amenintarii lui sa-gaz sau Habiru. Multe dintre scrisorile acestea au fost dezgropate din arhivele regale din ruinele capitalei lui Ikhnaton (arheologii vorbesc despre ele numindu-le Scrisorile Amarna, de la Tell el’Amarna, numele locului modern al ruinelor).

Dupa Ikhnaton, a carui reforma religioasa a pierit la scurt timp dupa el, dinastia s-a sfarsit cu cativa faraoni minori. Unul dintre acestia a fost copilul-rege Tutankamon, care a ajuns la faima ulterioara prin simpla intamplare ca locul sau de odihna – probabil modest in comparatie cu acelea ale conducatorilor mai mari – a scapat de a fi pradat de jefuitorii de morminte.

Pe le inceputurile dinastiei a nouasprezecea, sub Seti I (1318-1299), Egiptul a inceput sa castige o oarecare masura de stapanire in Palestina. Lunga si energica domnie a lui Ramses al II-lea (1299-1232) a lasat o puternica impresie asupra epocii sale. Din anul al cincilea al fiului sau, Merneptah, avem o inscriptie pe o coloana comemorativa sau stela, aratand ca izraelitii erau deja in Palestina – prima mentionare a numelui lui Israel in afara de Biblie si singura gasita pana acum in rapoartele egiptene.

Diferite teorii cu privire la Exod. – Numeroasele teorii cu privire la Exod difera in ce priveste plasarea naratiunii in legatura cu dinastiile egiptene, cat si cu privire la calcularea celor 400, respectiv 430 de ani (daca se include timpul de la Avraam, sau numai ramanerea vremelnica in Egipt). Cele cinci grupe principale ale acestor interpretari plaseaza Exodul respectiv in:

1) secolul al XV-lea i.Hr., in timpul dinastiei a optsprezecea;

2) secolul al XIII-lea i.Hr., in timpul dinastiei a nouasprezecea;

3) doua migrari, in timpul dinastiilor a optsprezecea si a nouasprezecea.

Exista argumente plauzibile atat pentru cat si contra tuturor acestor datari. Ultima, insa, care il pune pe Iosua cu doua secole inainte de Moise, incalca atat de serios raportul biblic, incat iese din discutie pentru oricine cauta sa alcatuiasca o cronologie consecventa cu datele biblice asa cum le avem.

Conceptii demodate si conceptii sustinute de o minoritate. – Varietatea datelor pentru exod este ilustrata de diferitele teorii care il plaseaza timpuriu, chiar in secolul al XVII-lea, pana in secolul al XII-lea. O teorie data exodul in 1612, in timpul domniei hicsosilor in Egipt. Aceasta datare era bazata pe o prelungire a timpului judecatorilor, din cauza presupunerii ca toate perioadele alternative ale judecatorilor si intervalele de opresiune au fost succesive, totalizand astfel aproximativ 600 de ani. In acelasi context, daca sunt calculate doar perioadele judecatorilor si nu intervalele dintre ei, timpul de la exod la Solomon este de 480 de ani. Deoarece Solomon nu poate fi mutat mai departe, perioada mai lunga a judecatorilor face necesara datarea mai timpurie a exodului. O alta teorie care dateaza exodul mai timpuriu, plaseaza plecarea evreilor din Egipt o data cu infrangerea hicsosilor, in secolul al XVI-lea (aceasta este o reminiscenta a identificarii evreilor cu hicsosii de catre Iosefus). Pentru a-i identifica pe evrei cu Habiru, este necesar ca pribegia in pustie sa fi durat 200 de ani, si nu 40. O alta datare extrema a exodului il plaseaza in secolul al XII-lea, dar o astfel de datare nu se poate armoniza nici cu Biblia, nici cu contextul istoric.

Aceste trei tipuri de datare a exodului sunt suficiente ca exemple ale diversitatii variantelor, dar nu este necesar sa fie examinate, deoarece nu beneficiaza de atentie in zilele noastre. In cele ce urmeaza, vor fi discutate trei teorii principale.

Exodul in timpul dinastiei a nouasprezecea. – Teoria “traditionala”, acceptata multa vreme, era ca copiii lui Israel au fost oprimati de Ramses al II-lea, care a fost urmat la conducere de fiul sau Merneptah. Teoria aceasta inca mai este sustinuta de multi scriitori, atat in forma ei originala, cat si ca o a doua etapa a unui exod dublu. Alegerea lui Ramses ca faraon al oprimarii se intemeiaza pe numele cetatilor Pitom si Ramses, construite cu sclavi evrei, pe nimicirea unor cetati palestiniene, datata in secolul al XIII-lea i.Hr. de arheologi, pe faptul ca insasi capitala era la Tanis, aproape de Gosen, pe o ramanere vremelnica in Egipt timp de 430 de ani, si pe diferite elemente ale teoriilor arheologice cu privire la timpul acela, precum sosirea tarzie a filistenilor, absenta unor obiecte de ceramica mai timpurii in anumite regiuni si pe concluzii trase din anumite campanii militare egiptene. Obiectia careia nu i se poate da raspuns – daca cronologia biblica nu trebuie sa fie ignorata – este stela lui Merneptah din al V-lea an al domniei sale, referindu-se la izraeliti ca la un popor impreuna cu localitati palestiniene cucerite. Izraelitii nu ar fi putut fi deja in Palestina in al cincilea an al Faraonului Exodului, chiar daca ar fi migrat direct in Canaan. O ratacire in pustie timp de 40 de ani (chiar daca este admisa vaga notiune de “multi ani”) o scoate complet din scenariu, ca sa nu mai spunem nimic de alte obiectii la teorie, cum ar fi imposibilitatea genealogica de 400 de ani de la Iosif la Moise.

Teoria dublului Exod. – Data Exodului in timpul dinastiei a nouasprezecea, impreuna cu o invazie in secolul al XV-lea a Canaanului, este sustinuta astazi de aceia care reconstruiesc complet istoria biblica, sau mai degraba o divizeaza in doua migratii separate. Exista diferite conceptii care arata care triburi au mers in Egipt si cand au plecat, precum si care triburi nu au parasit niciodata Canaanul si care ar fi putut sa ramana in Egipt, si de asemenea rutele si ordinea in care a fost invadat Canaanul. Simpla imposibilitate de a armoniza acest exod cu cei 40 de ani sau cel 480 de ani este intr-adevar o obiectie minora in comparatie cu plasarea lui Iosua cu doua secole inaintea lui Moise si in comparatie cu reinterpretarea a raportului biblic cu privire la patriarhi, triburi, geografie si religia evreilor.

Aceasta nu pentru a desconsidera bogatia de cunostinte stiintifice care a fost folosita in aceasta incercare de a impaca invazia Habiru si alte dovezi care indica un exod in secolul al XV-lea, cu construirea cetatilor de depozit pentru Ramses al II-lea si jefuirea tarzie a unor orase palestiniene. Dar nu este nevoie sa tratam aici complexitatile diferitelor teorii ale unui dublu Exod, deoarece un comentariu conservator este scris cu scopul de a aduce lumina asupra raportului biblic, nu de a carpi iarasi si iarasi povestirea aceasta pentru a o face sa corespunda cadrului istoric ales.

Exodul in timpul dinastiei a optsprezecea adoptat in acest Comentariu. – Mai ramane teoria care plaseaza Exodul la mijlocul secolul al XV-lea (1445 i.Hr., sau in jurul acestei date). Aceasta teorie a fost adoptata in comentariul prezent, mai ales datorita intervalelor dintre data aceasta si celelalte date biblice. Ea poate fi explicata in termenii naratiunii biblice si ai cadrului istoric si arheologic.

Data este bazata pe o declaratie care sincronizeaza al patru sute optzecilea an de la exod cu al IV-lea an al lui Solomon, in care s-au pus temeliile Templului in luna Zif (1 Regi 6,1). Anul acesta, dupa cronologia acceptata pentru acest comentariu, era 967/66 i.Hr., anul de domnie iudaic incepand in toamna lui 967 si sfarsindu-se in toamna lui 966 (vezi articolele asupra calendarului iudaic si asupra cronologiei din vol. II al acestui comentariu). Astfel, asezarea temeliilor in luna Zif (corespunzatoare aproximativ lunii Mai din calendarul nostru) ar fi avut loc in primavara lui 966 i.Hr. Prin urmare, Zif in anul intai, in care iudeii au parasit Egiptul, era cu 479 de ani mai devreme decat 966, adica 1445 i.Hr. Lucrul acesta poate fi usor de calculat prin ecuatia:

Daca Zif in al 480-lea an =966 i.Hr.

Atunci, intorcandu-ne cu 479 de ani,

Zif in anul I =1445 i.Hr.

Iar Zif in anul I, fiind cea de-a doua luna, este luna care urmeaza imediat lui Abib (sau Nisan), in care izraelitii au parasit Egiptul. Prin urmare, exodul, derivat din datarea celui de-al patrulea an al lui Solomon ca fiind 967/66 i.Hr., ar fi avut loc in primavara anului 1445 i.Hr., daca anul al 480-lea este considerat ca un an al epocii, si nu ca un numar rotund.

(Daca se insista ca 480 de ani nu trebuie sa fie socotiti inclusiv, atunci data ar fi 1446 in. Hr., iar unii ajung chiar la 1447, socotind 480 de ani intregi de la 967 i.Hr. – dar aceasta ar parea ca nu ia in consideratie calcului original al anilor de la exod. Deoarece Templul a fost inceput in “al patru sute optzecilea an dupa ce copiii lui Israel iesisera din tara Egiptului”, literal, in al 480-lea an al iesirii lor din Egipt, iar primul an socotit de la exod a fost acela in care a avut loc plecare din Egipt; compara “al doilea an dupa” Exod. )

Aceasta teorie a secolului al XV-lea poate fi armonizata cu cei 400 si 430 de ani calculati de la Avraam. Un exod in 1445 ar plasa migratia lui Avraam in Canaan in 1875 i.Hr. si calatoria lui in Egipt la scurt timp dupa aceea, chiar in perioada de la care avem un vechi raport despre un seic semitic care calatorea in Egipt cu familia sa si cu o mare suita de negustori.

Iosif si Iacov ar fi deci in Egipt cu 215 ani inainte de exod, pe vremea hicsosilor. Inaltele onoruri conferite lui Iosif au fost privite ca foarte corespunzatoare cu un regim in care predomina elementul asiatic. Alte amanunte se incadreaza si ele in tablou. Declaratia ca “Potifar, dregatorul lui Faraon, capetenia strajerilor, un Egiptean” l-a cumparat pe Iosif (Geneza 39,1), indica o dinastie ne-egipteana, altminteri pentru ce s-a mentionat anume ca era “un egiptean” capetenie a strajerilor lui Faraon? In plus, mentionarea cailor si trasurilor (Geneza 41,43; 46,29) este considerata ca armonizand mai bine cu perioada hicsosilor decat una mai timpurie, deoarece este in general acceptat ca nu exista nici un raport despre cai in Egipt inainte de vremea aceea. Dar ei nu erau o raritate importanta pe vremea lui Iosif, deoarece egiptenii i-au vandut animalele lor, inclusiv caii, lui Faraon pentru a primi in schimb hrana pe vremea foametei (Geneza 47,17). Cu privire la alte aspecte, vezi la cap. 39,1.

Intamplarea cu Moise si Exodul se poate potrivi mai bine in cadrul istoric al domniilor lui Tutmes al II-lea pana la Amenhotep al II-lea. Tutmes I si Tutmes al III-lea au facut lucrari de constructie cu ajutorul muncii sclavilor asiatici. Hatshepsut, ca mama adoptiva a lui Moise, Tutmes al III-lea, ca regele de care a fugit Moise in Madian, iar Amenhotep al II-lea, ca faraon al exodului, par sa corespunda posibilitatilor istorisirii biblice. Avem chiar si realitatea ca succesorul lui Amenhotep al II-lea era un mostenitor neprevazut al tronului – o circumstanta care ar fi asteptata, daca fiul cel mare ar fi murit in timpul plagii a zecea. Pentru o schita a armoniei dintre istorisirea biblica si viata acestor conducatori, vezi Introducerea la Exod si comentariile de la capitolele naratiunii biblice.

Daca pribegia de 40 de ani s-a sfarsit si invadarea Canaanului a inceput pe la 1400, atunci atacurile evreilor au fost contemporane cu “Scrisorile de la Amarna”. Desi a existat controversa asupra legaturilor istorice dintre nume, nu este neplauzibil ca evreii sa fi fost o parte din Habiru mentionati in aceasta corespondenta ca o amenintare pentru Siria si Palestina, deoarece tocmai in aceasta perioada de slabiciune a lui Amenhotep al III-lea si a indiferentei lui Ikhnaton cu privire la treburile Imperiului Egiptului stapanirea asupra Palestinei scapa din mainile Faraonilor.

Considerarea obiectiilor la aceasta datare. – Exista si obiectii la aceasta teorie a secolului al XV-lea. Este aratat ca data nu corespunde la totalul perioadelor mentionate in cartea Judecatorilor, sau cei 450 de ani din Fapte 13,19.20 (KJV), deoarece este armonizata cu cei 480 de ani din 1 Regi 6,1.

Este adevarat ca, daca toate totalurile de ani din Judecatori sunt considerate ca perioade succesive, suma intrece cu mult pe cei 480 de ani, dar nu exista nimic in carte care sa inlature concluzia ca unele perioade ale unor judecatori au fost destul de posibil contemporane, in diferite parti ale tarii. Intrucat teoriile unei datari mai timpurii sau mai tarzii a exodului trebuie, fie sa comprime perioada judecatorilor si sa o aduca la o intindere imposibil de mica, fie sa impace cei 480 de ani cu aproximativ 600 de ani, eliminand anumite intervale din intreaga perioada, asa cum s-a explicat, pare rezonabil a accepta ca literala declaratia precisa ca Solomon a inceput cladirea Templului in al 480-lea an de la exod, mai ales ca data la care se ajunge astfel poate fi armonizata cu celelalte date.

Un exod la 1445 face mai dificil de explicat cei 300 de ani decat o cronologie mai lunga a judecatorilor, dar aceasta se poate face admitand o dezintegrare rapida dupa Iefta, cu scurte perioade de judecatori contemporani (vezi articolul despre cronologie din vol. II al acestui comentariu).

Cat priveste cei 450 de ani din Fapte 13,19, este un dezacord cu privire la textul original al declaratiei si exista traduceri diferite ale acestuia in diferitele versiuni. O versiune face din cei 450 de ani perioada judecatorilor, alta, de la manuscrise diferite, face din ea perioada care ii precede pe judecatori. A doua versiune, considerata mai buna de cercetatorii moderni, este desigur mai ambigua. Un interval literal de 450 de ani intre Iosua si Samuel nu poate fi potrivit in schema cronologica care aseaza exodul in secolul al XV-lea, deoarece este in mod evident incompatibila cu un interval de 480 de ani intre exod si Solomon. Aceia care considera cronologia lunga (cei 480 de ani exclusiv perioadele dintre judecatori) folosesc cei 450 de ani la fel ca fiind doar suma administratiilor reale ale judecatorilor succesivi. Pe de alta parte, aceia care sustin teoria suprapunerii judecatorilor, cu o durata totala mult mai scurta, pot folosi cei 450 de ani, potrivit cu cealalta versiune, ca perioada de la timpul semintei – inceputul celor 400 de ani calculati de la data cand Isaac era de 5 ani. Ei explica cei 50 de ani in plus prin cei 40 de ani de pribegie plus 10 ani ipotetici inainte de judecatori (vezi articolul asupra cronologiei in vol. II al acestui comentariu). Ambele teorii au dificultati si elemente de opinie personala. De aceea, s-a considerat ca lucrul cel mai bun este de a omite din discutie aceasta perioada ambigua si controversata ca nefiind destul de sigura spre a fi folosita fie pentru, fie contra teoriei exodului din secolul al XV-lea.

Capitala dinastiei a optsprezecea a fost Teba, la cateva sute de mile departe de tinutul Gosen. Totusi, evreii traiau aproape de palatul regal, potrivit cu istorisirea nasterii lui Moise si al raportului despre legaturile dintre Moise, izraeliti si faraon in timpul perioadei intinse a plagilor (posibil aproximativ un an). Totusi, nu era nimic care sa impiedice folosirea unei a doua resedinte regale in apropiere de delta in anumite timpuri, desi nu exista nici o dovada pentru o astfel de capitala in perioada alocata lui Moise.

Sustinatorii secolului al XIII-lea atrag atentia la numele din dinastia a nouasprezecea pe care le aveau cetatile Pitom si Ramses. Totusi, aceia care propun un exod mai timpuriu le privesc ca forme mai tarzii, substituite de scribi in locul numelor mai timpurii ale acelorasi cetati (de exemplu, Ramses fusese numita mai inainte Zoan, Avaris si Tanis). Acelasi lucru il putem spune despre orase mari care au fost infiintate de un popor si acum nu se mai considera necesar sa li se dea vechiul nume. Intr-adevar, aceia care iau numele “Ramses” (Exod 1,11) ca dovada pentru exod in timpul lui Ramses al II-lea trebuie sa inlature prin explicatii “tinutul lui Ramses” pe vremea lui Iosif (vezi comentariul pentru Geneza 47,11) prin aceeasi metoda. Prin urmare, daca numele tinutului nu trebuie sa fie derivat de la numele lui faraon, atunci nu trebuie sa se faca lucrul acesta nici pentru numele cetatii.

Unii sustin ca istoria lui Iosif si a migrarii familiei sale in Egipt nu prezinta tabloul unui conducator hicsos care ii favorizeaza semenii sai asiatici, ci mai degraba al unui egiptean care rasplateste un binefacator semitic pentru serviciile aduse, aratand consideratie fata de prejudecatile egiptene prin separarea in Gosen a pastorilor Evrei Sustinatorii secolului al XV-lea dau replica, in favoarea datarii lui Iosif pe timpul hicsosilor, ca un faraon egiptean de mai tarziu ar fi prea puternic anti-semit pentru a acorda astfel de favoruri inalte si ca motivul separarii ar putea fi foarte bine mai putin acela a cruta sensibilitatile egiptene, ci mai degraba de a-i proteja pe pastorii evrei de reaua vointa a vecinilor lor egipteni. La fel, tratamentul aplicat de Iosif fratilor sai, desi citat ca o obiectie, ilustreaza obiceiurile egiptenizate ale lui Iosif personal, punand in paralela ce se putea astepta de la un rege asiatic egiptenizat.

Ar parea nelogic de a descrie pe egiptenii nationalisti ca alungandu-i pe hicsosii asiatici asa de mult urati de ei, si totusi, sa lase in Gosen o comunitate care fusese favorita a unui regim strain. O explicatie posibila ar fi ca hicsosii, care au fost alungati erau clasa oprimanta conducatoare si ca multi din poporul de rand al lor poate ca au fost lasati pe urma, considerati ca fiind nedaunatori si poate ca o sursa de munca fortata. Cunoastem prea putin ca sa dogmatizam asupra subiectului.

Absenta aluziilor biblice cu privire la stapanirea egipteana sau la actiunile ei militare a fost considerata ca nefiind in armonie cu ocuparea de catre izraeliti a tarii in secolul al XV-lea si mai departe. De fapt, izraelitii au ramas in cea mai mare parte locuitori nomazi ai dealurilor, pana multa vreme dupa perioada aceasta. Ei nu au izbutit sa-i alunge pe locuitorii din orase si s-au colonizat in exteriorul multor cetati fortificate, unde probabil ca era concentrata stapanirea egipteana. Cat priveste desele campanii egiptene de-a lungul coastei, evreii de pe dealuri poate ca nici nu au avut contact cu ele. Poate ca unii dintre adversarii izraelitilor mentionati in Biblie erau trupe locale activand ca vasali ai Egiptului.

Prezenta resturilor de ceramica tarzie in cimitirul din Ierihon a fost explicata ca apartinand unor colonizari sporadice mai tarzii in timp ce cetatea zacea in ruine.

O alta obiectie ridicata de sustinatorii teoriei secolului al XIII-lea contra unei intrari mai timpurii a lui Israel este faptul ca Edom si Moab nu au fost natiuni colonizate in teritoriile lor decat dupa secolul al XV-lea. Un argument prezentat este absenta resturilor de ceramica in Transiordania pe vremea aceea. Raspunsul este ca, daca moabitii si edomitii erau nomazi, absenta obiectelor de ceramica este de asteptat.

Nu trebuie sa se sustina ca toate problemele exodului pot fi rezolvate in prezent, dar piedicile contra ajungerii la o teorie rezonabila nu sunt de netrecut. Dovezile cercetate par sa lase un exod in secolul al XV-lea ca o ipoteza ce poate fi folosita pentru scopurile acestui comentariu – in cadrul posibilitatilor naratiunii biblice, nu in dezacord cu prezentarea din Patriarhi si Profeti si rezonabil de convenabil pentru prezent in cadrul descoperirilor istorice si arheologice.

( Cartile moderne care utilizeaza materialele tehnice cele mai de incredere, rareori se ocupa de cronologia pre-exotica, datorita lipsei de date adecvate pentru perioada timpurie, si teoriile ce difera intre ele ale datei exodului sunt de valoare redusa pentru cei mai multi cititori. Cercetatorul poate sa consulte lucrarea lui H.H. Rowley, De la Iosif la Iosua (Londra, Oxford University Press, 1950; 200 pag. ), un tratat savant, dar critic sustinand un dublu exod, dar valoros datorita notelor sale voluminoase care citeaza diferiti invatati cu privire la diferitele teorii ale exodului, cu exceptia teoriei secolului al XVII-lea, care trebuie sa fie cautata in lucrarea lui Martin Anstey, Romanta cronologiei (2 vol.; Londra: Marshall Brothers Ltd.,1913). Anstey este prezentat aici datorita faptului ca el prezinta acea teorie a exodului, dar trebuie sa fie folosit cu bagare de seama datorita faptului ca trece cu vederea datarile fixate pe calea astronomiei mai tarziu.

Cu privire la exodul in secolul al XV-lea si invadarea Canaanului vezi lucrarea lui J.W. Jack, Data Exodului (Edinburgh: T&T Clark, 1925; 282 pag. ), prea timpurie pentru a avea toate dovezile arheologice, dar folositoare; lucrarea lui Miller Burrows, Ce inseamna aceste pietre? (New Haven, Conn.: American Schools of Oriental Research, 1941; 306 pag.), include o scurta privire asupra teoriei secolului al XV-lea, dar prefera datarea secolului al XIII-lea. Lucrarea lui John Garstang si J.B.E. Garstang, Istoria Ierihonului (ed. a II-a revizuita; Londra: Marshall, Morgan & Scott, 1948, 200 pag.) ofera dovezi din sapaturile lor cu privire la caderea asa-numitei lor cetati a patra de la locul acela cam pe la 1400 i.Hr.; dar dovezile acelea sunt puse acum la indoiala de descoperirile mai recente ale Dr. Kathleen si M. Kenyon. Potrivit cu rapoartele preliminare, (Arheologul biblic, sept. 1953) zidurile acelei cetati trebuie sa fie datate mult mai timpuriu. Datorita erodarii si distrugerii zidurilor superioare, pare ca nu a ramas nimic din Ierihonul de pe timpul lui Iosua, desi resturile de ceramica gasite in cimitire arata ca cetatea a avut populatie pana in secolul al XIV-lea i.Hr.

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania