Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

11. REALITATI CARE RESPING FOSILELOR PRETENTIA VALORII TEMPORALE

Scris la: 3 mai 2010

11. Realitati care resping fosilelor pretentia valorii temporale

Prima grupa de realitati. – Aceasta are de-a face cu felul in care fosilelor primare, sau “mai vechi”, li s-a dat aceasta pozitie, fapt mentionat in schema.

Atunci cand au gasit fosilele pe care le considerau a fi cele mai vechi fosile si le-au numit cambriene, au incercat primii geologi sa dovedeasca faptul ca aceste forme cambriene de viata au fost candva universale pe intreaga fata a globului? Nu au incercat.

Au incercat ei sau altii de atunci sa incerce sa dovedeasca faptul ca in aceasta asa-numita era cambriana, animalele si plantele cretacice nu traiau contemporan in Georgia de acum, iar cele tertiare in California de sud de astazi? Nicio dovada de felul acesta nu a fost incercata pana acum. Aceasta datare diferentiata ar fi putut sa apara ca o idee stralucita acum un secol si jumatate, dar acum pare a fi copilareasca si nestiintifica. Dupa cum s-a spus mai inainte, in Georgia si in California de Sud, aceste feluri de viata diferite se gasesc acum in aceeasi pozitie de adanc si cu toate semnele fizice ale antichitatii, care s-au gasit de prima data asociate cu Cambrianul in Wales.

In consecinta, daca aceasta parte a stiintei ar trebui sa fie luata din nou cu totul de la capat si daca intemeietorii ar urma sa porneasca in fiecare dintre cele doua locuri amintite, sau in zece alte parti, ce s-ar alege fie in America, fie in strainatate? S-ar ajunge in mod inevitabil la concluzii diferite si istoria in continuare a stiintei ar fi fost diferita.

Cum s-ar putea o dovadă mai clara? Desigur este evident ca straturile cambriene din Wales nu au niciun singur semn fizic de antichitate, care nu se gaseste si in straturile cretacice din Statele Unite sud-estice si in cele tertiare ale Californiei de sud. Evident, nimeni nu poate dovedi ca toate cele trei grupe de vietuitoare nu au fost contemporane.

Dar mai sunt inca doua serii de realitati care ofera mai departe dovezi ca toate fosilele au fost contemporane, nu traind in serii doar cateva intr-o perioada, cum s-a sustinut timp de mai bine de o suta de ani.

A doua grupa de realitati. – Aceasta are de-a face cu principiul conformitatii, un termen care trebuie sa fie definit.

Cand un strat sedimentar este depozitat peste unul anterior, fara ca stratul aflat mai jos sa fie tulburat in pozitia lui orizontala, sau fara ca suprafata lui sa fi suferit nici cea mai usoara eroziune, cele doua se spune ca sunt conformabile si ca in stratificare exista conformitate. Una se potriveste, sau se conformeaza celeilalte, asa cum manusa se potriveste mainii. In felul acesta, conformitatea este dovada ca cele doua straturi au urmat unul dupa altul, fara multa intarziere, sau in succesiune rezonabil de rapida. Cu alte cuvinte, nu este loc pentru una sau mai multe “ere” geologice intre doua straturi conformabile. Dar, uneori, cateva sau mai multe “ere” lipsesc fara de urma si cele doua straturi ce se conformeaza sunt exact la fel in compozitie. Adica, cele doua straturi sunt compuse din acelasi fel de sisturi sau calcar, de exemplu, si apar exact ca o singura formatie, nu ca doua. In asemenea imprejurari, linia dintre ele poate fi recunoscuta ca fiind de importanta majora numai dupa speciile cu totul diferite ale fosilelor de sus si ale celor de jos.

Astfel de exemple au fost numite “conformitati inselatoare” de un geolog renumit, William Berryman Scott. Numele este cel putin pitoresc. Dar putem la fel de bine intreba, cine este cel inselat de ele?

Aceste “conformitati inselatoare” sunt ceva obisnuit si se gasesc aproape pretutindeni. Multe rapoarte geologice descriu cu naivitate copilareasca cat de desavarsit apar ca o singura formatie cele doua straturi “separate de ere” in toata infatisarea lor fizica. Unicul motiv pentru care sunt considerate ca fiind doua, si constituind astfel “ere” diferite, este faptul ca ele contin fosile considerabil diferite. Cititorul interesat va gasi exemple specifice in diferitele lucrari tehnice despre geologie, care au fost publicate de casele de editura adventiste in cursul ultimei jumatati de secol.

Felul in care geologii trateaza aceste “conformitati inselatoare” este o buna ilustratie a sistemului dogmatic de gandire in care traim. Nicio alta interpretare posibila a fosilelor nu apare in mintea geologilor, decat aceea care le-a fost data ca invatatura. Asa ca, atunci cand se gasesc fenomene care arata ca multe milioane de ani din schema lor raman pe dinafara, fara urma, evident, adunand “erele” lor, ei trateaza simplu aceste fenomene drept curiozitati, in loc de a decide ca cele doua fosile foarte neasemanatoare trebuie sa fi fost contemporane. Din cate cunoastem, niciun geolog nu a incercat sa explice aceste realitati ale “conformitatilor inselatoare” in termenii erelor succesive si geologilor le este greu sa vada cum este posibila o astfel de explicatie.

Realitatile acestea cu privire la “conformitatile inselatoare”, ca o clasa distincta de fenomene, au ajuns sa fie cunoscute numai de curand. Dar aceste fenomene larg raspandite sunt de cea mai mare importanta si nu trebuie sa fie ignorate de oricine doreste sa inteleaga adevarul cu privire la fosile si roci. Ele ne spun clar ca specii de animale si de plante diferite in mare masura trebuie sa fi trait contemporan si nu foarte mult despartite geografic in lumea antica, intrucat curentii variabili puteau sa le depoziteze unele deasupra altora, intr-o succesiune comparativ rapida, probabil cu un interval de timp nu mai mare decat timpul dintre doua fluxuri succesive.

Ideea ca numai o serie de vietuitoare a existat la o anumita data – sau ca diferitele specii de animale si plante au trait numai in serii – si ca nu au existat districte sau zone biologice distincte – este o parere copilareasca, nestiintifica. Lumea moderna, singurul fel de lume cunoscuta stiintei, este o lume echilibrata de forme de viata interdependente, cu forme de viata in mare contrast unele cu altele si unite intr-o tesatura de existenta reciproca. Teoria geologica prin care numai un numar limitat de feluri de vietuitoare au existat la o anumita data nu a parut rezonabila niciodata pentru oamenii de bun simt. Iar acum, aceste exemple de “conformitati inselatoare”, gasite in toate partile lumii, cu tot soiul de forme contrastante de animale si plante, ingropate in aparenta succesiune rapida, dovedesc obiectiv si concludent ca cea mai mare varietate de diverse soiuri au existat contemporan in lumea antica, exact asa cum cere teoria potopului.

A treia grupa de realitati. – Aceasta poate fi numita “conformitati inselatoare in revers” si completeaza demonstratia ca fosilele au fost contemporane si nu in serii succesive. In multe locuri  si acoperind mari suprafete orizontale, fosilele “noi” sunt dedesubt, iar cele “vechi” deasupra, si totusi cele doua grupe de structuri apar exact ca si cum ar fi fost depozitate in ordinea aceasta si ca si cum ar fi o conformitate naturala intre ele. In diferite imprejurari, geologii experimentati le-au raportat mai intai ca potrivindu-se, conformandu-se in mod natural. Apoi s-a vazut ca fosilele erau exact reversul rigidei ordini “invariabile” recunoscute de geologia curenta. Sute si chiar mii de kilometri patrati sunt in aceasta stare “rasturnata”, de exemplu in Alpi, Appallachii de sud, Stancosii canadieni si americani si in alte locuri binecunoscute.

Ca preliminar la scurtul nostru studiu al acestei conformitati inselatoare inversate, poate ca sunt necesare cateva cuvinte cu privire la presupusa ordine sau secventa invariabila, in care se gasesc fosilele pe intreaga fata a pamantului. Atunci cand geologii au inceput sa treaca de la mineralele index la fosilele index pentru a data varsta rocilor si aveau, asa cum am vazut, ca reper al lor mintal, foile de ceapa din felurite minerale ale lui Werner. Cu acest fundament al mineralelor succesive, intotdeauna in aceeasi ordine, pretutindeni pe glob, era numai firesc pentru ei sa creada ca si fosilele index sunt in aceeasi ordine invariabila. Cand au gasit in Anglia nevertebratele dedesubtul pestilor si straturile de carbune cu amonitele gigante chiar mai sus, iar reptilele, creta si mamiferele obisnuite de uscat in straturile de la suprafata, au considerat ca teoria lor era confirmata dincolo de orice intrebare rezonabila.

In aparenta, ei nu erau la curent cu cele scrise de Dr. John Woodward cu o suta de ani inainte si anume ca, daca un potop care incercuieste globul ar fi lovit un pamant populat cu o mare varietate de vietuitoare, gravitatea specifica ar impune ca, macar in cele mai multe cazuri, scoicile sa fie ingropate inaintea pestilor vertebrati, iar mamiferele de uscat si pasarile la urma de tot. Viermii si gandacii si alte insecte cu invelisul tare ar fi de obicei in straturi inferioare fata de muste si lacustele. Cu cunostintele noastre sporite, putem spune ca animale de soiul trilobitilor, crinoidelor si brahiopodelor, dintre care cele mai multe traiau pe fundul adanc al oceanului, in mod necesar trebuiau sa fie printre primele care sa fie ingropate in orice actiune anormala de flux, una dintre caracteristicile importante ale diluviului.

Bineinteles, argumentul cu privire la o ordine invariabila a fosilelor ar trebui sa fie usor de respins, prezentand exemple bune intr-o ordine contradictorie, asa cum intentionăm sa facem acum. Geologii moderni, totusi, refuza sa se convinga. Se pare ca ei au tradus faimosul aforism al lui David Hume despre miracole, intr-unul al lor, cu consecinta ca nicio alta ordine a fosilelor diferita de cea din Franta si Anglia nu este posibila, prin urmare, nicio cantitate de dovezi nu poate dovedi niciodata o ordine diferita de aceea din Europa de Vest. Pe de alta parte, argumentul cu privire la o ordine invariabila a fosilelor nu poate avea nici un sens logic, decat daca presupunem in mod tacit ceva de soiul teoriei foilor de ceapa, cu doar un numar limitat de fiinte care au trait la un anumit timp, urmat de o alta grupa limitata pe intreaga fata a globului, si asa mai departe de jos pana sus. Dar o astfel de teorie cuprinde in sine atat de multe absurditati, incat nu poate rezista la o examinare din partea persoanelor culte moderne.

Intorcandu-ne la ipoteza potopului si la observatia doctorului Woodward, ne-am astepta firesc ca, uneori, ordinea naturala de depozitare sa fie inversata, desi nu prea adesea. Sansele ar fi in mare masura in favoarea ordinii geologice traditionale, iar exceptiile de la aceasta ordine nu ar trebui sa fie asteptate intr-o proportie care sa se apropie de jumatate-jumatate. Totusi, o inversare ocazionala a ordinii populare de la Cambrian, Ordovician, Silurian, Devonian, pana la Tertiar si Pleistocen ar fi de asteptat pe temeiul ipotezei potopului. Acum aproape 100 de ani, Barrande, in Boemia, a gasit oarecare fosile in afara ordinii lor “naturale” si le-a numit “colonii pionier”. Mult mai tarziu, E.O. Ulrich, de la inspectoratul geologic al SUA a scris mai mult despre “faunele recurente”, sau situatiile in care grupe de fosile care fusesera deja atribuite unui strat precis intr-un anumit sistem sunt descoperite aparand iarasi si iarasi in locuri “nepotrivite”, adica intrepatrunse cu formatiuni ale unei “ere” in mod clar diferite. Una din faunele acestea dezordonate avea trei recurente, iar alta cinci (vezi Revision of the Paleozoic Systems, E.O. Ulrich, in Bulletin of Geological Society of America, vol. 22 [Septembrie 1911], p. 298-302).

Exemplele tocmai mentionate de fosile in ordine “nepotrivita” – “colonii pionier”, “faune recurente”, etc. – sunt pe o scara redusa in locuri comparativ obscure. Cand sunt implicate calcare sau gresii de mii de metri in grosime, extinse de-a lungul a mari parti ale Alpilor, Grampianilor, Appalachilor de sud, Stancosilor si de-a lungul multor altor zone binecunoscute, intr-o ordine care contrazice categoric ordinea traditionala, se cer explicatii mult mai riguroase, daca trebuie sa fie salvata dogma geologica a unei ordini invariabile a fosilelor.

Pentru o astfel de inversare a ordinii traditionale invatatul Henry Alleyne Nicholson, de la Universitatea din Aberdeen, cauta sa pregateasca in felul urmator mintea studentului:

“Se mai poate spune chiar ca, in oricare caz in care ar parea ca este o clara si decisiva discordanta intre dovezile [fosile] fizice si cele paleontologice, in ce priveste la varsta unei anumite serii de structuri, prima este cea care trebuie sa fie pusa la indoiala, mai degraba decat cea de-a doua” (Ancient Life-History of the Earth [1897], p. 40).

Pe romaneste, aceasta inseamna ca dovezile prezente in fosile trebuie sa fie intotdeauna tratate ca superioare dovezilor fizice, oridecateori cele doua apar ca aflandu-se in conflict. Adica, ori de cate ori fosile “vechi” se gasesc in straturi deasupra fosilelor “tinere”, dovada fizica trebuie sa fie inlaturata prin vreo argumentare oarecare, asa incat sa fie salvata ordinea invariabila a fosilelor de mult acceptata. Deoarece fosilele trebuie sa fie intotdeauna si pretutindeni adevaratul test al varstei. Partea uimitoare a istoriei este ca de un secol si jumatate geologii de pe intreaga fata a globului au urmat aceasta metoda non-stiintifica de gandire.

Intr-o parte anterioara a acestui articol s-a aratat ca tesutul sau continutul mineral al unei grupe de roci nu are nimic de-a face cu locul din scara timpului in care trebuie sa fie plasate rocile. Numai fosilele reprezinta criteriul pentru varsta. Acum, geologul Nicholson ne informeaza ca nici pozitia stratificata mai sus sau mai jos fata de anumite alte structuri nu are nimic de-a face cu aceasta chestiune, numai fosilele reprezinta criteriu pentru varsta.

Ca o ilustrare a cat de departe sunt pregatiti sa mearga geologii de frunte pentru realizarea acestei politici, avem urmatoarele declaratii ale lui Sir Archibald Geikie, presedintele Inspectoratului Britanic de Geologie:

“Putem chiar demonstra ca in unele terenuri muntoase, straturile au fost complet rasturnate, daca putem arata ca fosilele din straturile care acum sunt superioare s-ar cuveni sa se afle dedesubtul acelora din straturile de sub ele” (Text-Book of Geology [1903], vol. 2, p. 837).

Iata o alta declaratie a aceluiasi autor de grad superior, care arata cum se realizeaza in rapoartele de pe teren acest test suprem al fosilelor. Este cu privire la unele stari din Alpi:

“Cu greu s-ar putea presupune ca straturile au fost in realitate inversate, decat pentru dovada cu privire la adevarata lor ordine de succesiune oferita de fosilele incluse în ele…. Portiuni ale straturilor din Carbonifer apar ca si cum s-ar intrepatrunde in mod regulat cu roci din Jurassic si, intr-adevar, nu ar putea sa fie separate, decat dupa un studiu al ramasitelor organice cuprinse in ele” (Ibid. , vol. 1, p. 678).

Cu o astfel de fatisa repudiere a celui dintai principiu al stiintei inductive si cu o asa nerusinata manifestare de fanatic devotament fata de un crez cu privire la fosile, putin ar mai ramane din indoiala ca, pentru o perioada considerabila, geologii de teren vor continua pretutindeni sa gaseasca doar ceea ce cauta, si anume confirmari ale crezului lor. Nu ar fi in stare credinta lor sa mute chiar si muntii, ca sa le faca sa se conformeze?

Timp de cateva decenii, „teoria clatitelor rasturnate” a fost invocata pentru a explica exemplele care aratau din cand in cand fosile in ordine “nepotrivita”. Insa dupa multe discutii, aceasta a fost parasita. Teoria prezenta este ca, atunci cand fosilele sunt in ordinea nepotrivita, straturile cele mai “vechi” au fost inaltate din adancul dedesubt si impinse in intregime de-a curmezisul straturilor “noi”, pe distanta de atatia kilometri, cat ar fi fost cazul, de la 7 sau 10 pana la 30 sau mai mult, pana la pozitia in care le gasim acum, cele mai “vechi” deasupra, iar cele mai “noi” dedesubt.

Dovezile cele mai clare ca cele doua grupe de straturi au fost depozitate exact asa cum le gasim nu-i descurajeaza pe speculanti nici in cea mai mica masura. Cele doua grupe pot fi orizontale kilometru dupa kilometru si linia de contact dintre ele, numita de teorie “plan de compresie”, poate sa actioneze “exact ca linia de contact a doua formatiuni aproape orizontale” (R.G. McConnell). Cele doua formatiuni pot “sa para ca se succed una pe alta in mod conformabil”. Straturile ce se afla dedesubt pot fi foarte moi si sa nu prezinte nicio urma de alunecare peste ele a straturilor tari de deasupra. Dar cum pot sa reziste asemenea fapte impotriva devotamentului orb fata de crezul ca fosilele trebuie sa fie gasite intotdeauna in aceeasi ordine observata in Europa apuseana acum un secol?

Primul exemplu de felul acesta a fost in nord-vestul extrem al Scotiei. Alpii si aproape jumatate din Elvetia au necesitat mai mult timp, iar diferitii specialisti in acest domeniu inca nu au cazut de acord cu privire la felul in care s-a intamplat cu adevarat. Appallachii de sud au fost dupa aceea descrisi, iar apoi Stancosii din Alberta si Montana unde starile rasturnate acopera o suprafata de 16000 de kilometri patrati. Sunt raportate si alte zone de ici si de colo de pe intregul glob. Astfel aceste “greseli de compresie” sunt acum un lucru obisnuit in literatura geologica, tot asa cum erau epiciclurile astronomiei acum cateva secole si sunt folosite pentru acelasi scop, ca subterfugii spre a inlatura prin argumentare dovezi evidente.

Desigur, oricine are cunostinta chiar numai de cele mai elementare principii ale fizicii si doreste sa pastreze relatii bune cu principiile inductiei, nu va avea indrazneala de a spune ca toate sirurile frontale ale Stancoşilor din Alberta si Montana, in lungime de vreo 700 kilometri si constand din calcare si cuartite tari, au fost impinse corporal pe distanta de kilometri de-a curmezisul sisturilor Cretacice moi de dedesubt, fara sa dauneze acestora din urma in nici o masura, cat de mica. Cele doua grupe de straturi au toate aparentele fizice de a fi fost depozitate in perfecta conformitate naturala in ordinea in care le gasim acum.

Daca au fost depozitate in aceasta ordine, stratul Cretacic mai intai si cel Cambrian si Paleozoic dupa aceea, atunci fosilele nu au fost consecutive, pornind in sus de la Paleozoic, asa cum au sustinut geologii si, avand in vedere faptul ca structurile se gasesc in diferite raporturi, putem trage in mod rezonabil concluzia ca fosilele au fost contemporane. Dar daca lucrurile stau astfel, numai ceva de genul unui cataclism cosmic este explicatia onesta a datelor considerate.

Combinarea celor trei grupe de realitati enumerate mai sus constituie argumentul stiintific impotriva erelor geologice populare, bazate pe datarea diferentiata a fosilelor. Impreuna, ele dau o demonstrare stiintifica a faptului ca fosilele au fost contemporane si trebuie sa fi fost ingropate de un dezastru gigantic mondial. Aceste realitati si acest lant de argumente sunt publicate la data aceasta in lume de aproape o jumatate de secol si, dupa cate stim pana acum, nu li s-a dat nici un raspuns. Ele pot fi rezumate dupa cum urmeaza:

1. Structurile Cambriene nu sunt unice in ce priveste pozitia sau semnele de antichitate, deoarece in aceste locuri sisteme de felul Carbonifer, Cretacic sau Tertiar sunt in adancime, sau se sprijina direct pe vechile straturi cristaline sau primitive si prezinta aceleasi semne de vechime si tot atatea la numar ca si Cambrianul din Wales, sau din oricare alt tinut.

2. Nenumaratele exemple de “conformitati inselatoare”, cu blocuri mari de “ere” absente, fara nici un fel de urma, arata ca in acele locuri asa-zisele ere nu au existat. Aceste forme de viata cu totul diferite unele de altele au fost, in mod clar, contemporane.

3. Numeroasele cazuri notorii de “greseli de compresie” completeaza dovada ca fosilele au fost contemporane, nu consecutive. Ele nu sunt decat “conformitati inselatoare” inversate si au fost depozitate asa cum le gasim. Fabulele fantastice invocate pentru a le explica sunt cu totul nestiintifice in spirit si de necrezut cu privire la realitate. Un adevarat spirit stiintific ar lua aceste conformitati inversate la deplina lor valoare vizibila si aceasta ar insemna ca ele au fost depozitate asa cum le gasim. Teoria “greselilor de compresie” este un subterfugiu pentru a inlatura prin explicatii o dovada care pune in incurcatura.

Aceste trei categorii de realitati, combinate cu datele prezentate mai inainte, dovedesc in mod coplesitor ca fosilele reprezinta o lume, o stare mai veche a celei prezente, dar o lume care, in cuvintele apostolului Petru, “a pierit… inecată de apa.” (2 Petru 3,6).

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania