Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

3. CONCEPTIA FALSA CU PRIVIRE LA CREATIUNE PREGATESTE CALEA PENTRU EVOLUTIONISM

Scris la: 1 mai 2010

3. Conceptia falsa cu privire la creatiune pregateste calea pentru evolutionism

Teoria mai multor creatiuni si catastrofe succesive, cunoscuta sub numele de teoria catastrofismului, va avea nevoie de o atentie deosebita din partea noastra. Deoarece ea insasi si rezultatele ei nu sunt deloc bine intelese, in ciuda pozitiei ei cheie in indelungata lupta cu privire la stiinta si religie si in ciuda faptului ca a lasat o literatura prodigioasa in care este expusa pe larg

Cuvier a fost cel mai eminent om de stiinta care a sustinut aceasta teorie, dar dupa cum am vazut, ea a fost sustinuta in acelasi timp si in Anglia,  William  Smith fiind considerat parintele ei. Nu este necesar sa stabilim prioritatea in aceasta chestiune. Este suficient pentru scopul nostru sa stim ca, incepand cu perioada  razboaielor napoleoniene si continuand chiar si dupa ce Lyell a inceput sa atraga atentia lumii, pana la aparitia darwinismului, aproape fiecare geolog, profesor si promovator al stiintei credea si propovaduia aceasta teorie a catastrofismului.

Cuvier argumenta ca, intrucat nu s-au gasit resturi omenesti in legatura cu fosilele de animale, chiar si cu cele mai “tarzii”, toate depozitele fosilifere trebuie sa fi fost alcatuite inainte de aparitia omului. El mai sustinea ca toate plantele si animalele fosile apartineau unor specii disparute, si ca, prin urmare, nu puteau sa aiba nici o legatura genetica cu flora si fauna prezenta a lumii.

Chiar si in 1861, in ultima editie a lucrarii lui foarte populare, “Religia geologiei”, Edward Hitchcook, multa vreme in legatura cu Colegiul Amherst si timp de noua ani directorul lui, sustinea ambele teorii ale lui Cuvier, impreuna cu multe altele, toate cautand sa dovedeasca faptul ca lumea reprezentata de fosile era un fel de lume fantoma, disparuta cu multa vreme in urma si fara nici o legatura vie cu lumea prezenta in care traim.

Cat despre potopul lui Noe, cei care aderau la parerile lui Cuvier admiteau mai mult cu condescendenta ca un astfel de eveniment a avut loc, probabil, desi de o extindere si importanta locala. El ar fi putut fi privit ca ultimul dintr-o lunga serie de astfel de evenimente, desi, intrucat toate fosilele apartineau unor lumi anterioare si toate schimbarile geologice au fost realizate inainte de a fi inceput ordinea prezenta a lucrurilor, nu ar fi nimic care sa il indice si, oricum, potopul lui Noe a fost un eveniment lipsit de vreo importanta geologica.

In anul 1849, Hugh Miller a raspuns la “Vestigii” cu o alta carte geologica, “Urmele Creatorului”, care a trecut prin 17 editii inainte de sfarsitul secolului, inclusiv cele din America, sub girul lui Louis Agassiz. Miller era redactorul unei reviste religioase din Scotia si avea un stil literar fermecator. Cartea lui si scrierile editoriale au promovat foarte mult ideea ca erele geologice sunt echivalente ale celor sase zile ale creatiunii. In 1844, Gideon A. Mantell, un prieten apropiat al lui Lyell si un scriitor voluminos despre geologie, a editat lucrarea sa in doua volume “Medaliile creatiunii”.

In cursul deceniilor de la mijlocul secolului al XIX-lea, armonizatorii s-au bucurat de suprematie in ce-i priveste pe scriitorii stiintifici. Toti scriitorii populari de geologie, impreuna cu un mare numar de clerici ai tuturor denominatiunilor, pareau sa se fi unit intr-o conspiratie care sa invete lumea cu privire la “armonia” dintre teoriile geologice curente si raportul Genezei. Iar această “armonizare” a Genezei si geologiei a mers mai departe pana ce, treptat, s-a contopit cu acceptarea aproape universala a teoriei evolutiei organice, pentru care, cum era firesc, a constituit o pregatire naturala si eficace.

Louis Agassiz (1807-1873), care a fost numit parintele invatamantului stiintific in America, era fiul unui cleric protestant din Elvetia si a fost unul dintre “armonizatorii” de frunte de aceasta parte a Atlanticului. El a facut ultimul retus teoriei lui Cuvier cu privire la fosilele index, prin asa numita lege a comparatiei, prin care stadiile succesive din dezvoltarea embrionara a animalului individual trebuie (spunea el) sa fie paralele, sau sa semene cu stadiile succesive, in care Creatorul, in trecutul indepartat, a creat diferitele feluri de animale similare. De exemplu, un peste in dezvoltarea lui din ou are mai intai un schelet cartilaginos, care mai tarziu se solidifica in os adevarat. Deci, rechinii si mrenele fosile care pastreaza un schelet cartilaginos, trebuie sa fie precedat pestii adevarati sau ososi. Forma cozii si caracterul solzilor au fost de asemenea folosite de el pentru a determina cronologia relativa a pestilor fosili. In cazul melcilor, cum ar fi amonitele si nautiloizii, scoicile cele mai mari, cu suturi complicate si ornamentatie elaborata, trebuiau sa fie mai tarzii in succesiunea geologica (sau in timpul crearii lor), decat formele mai mici si mai simple.

Agassiz nu a prelucrat detaliile pentru toate clasele de animale. Dar sugestia lui a fost adoptata aproape instantaneu de toti expertii in fosile din muzee si de geologii de teren. In curand, trilobitilor, brahiopodelor, molustelor si tuturor celorlalte fosile li s-a dat o clasificare cronologica minutioasă care inainte fusese imposibila.

Cand este aplicata la mamifere, regula lui Agassiz de comparatie cu dezvoltarea embrionara face din varfurile dintilor si din numarul si aranjamentul degetelor unele din criteriile principale pentru judecarea varstei relative. Aceasta este baza pentru presupusa aranjare cronologica a cailor, camilelor, elefantilor, etc. fosili, dupa cum se poate observa in toate marile muzee ale lumii. Acestea sunt vizitate in fiecare an de profesorii scolilor elementare, insotiti de grupurile lor de elevi, putand vedea in felul acesta cu proprii ochi ordinea relativa in care au venit la existenta diferitele animale. Agassiz si contemporanii lui le-au numit creatiuni succesive, dar de la triumful darwinismului, tuturor oamenilor de stiinta le vine mai la indemana si le este mai convenabil sa considere ca soiurile mai “tarzii” s-au dezvoltat in mod natural din formele mai simple sau “mai timpurii”. Desigur,  aceleasi reguli sunt folosite la clasificarea putinelor si fragmentarelor ramasite omenesti gasite ici şi colo.

Nu este oare un veritabil miracol al inselaciunii, ca o tesatura asa putin temeinica de ipoteze si adevaruri pe jumatate a reusit sa insele atat de multe milioane de locuitori pe pamantului?

Aproape din copilaria lui, Charles Lyell (1797-1875) a avut un simtamant al misiunii de a reforma geologia. El a urmat cursul universitar obisnuit si apoi a studiat dreptul. A practicat un timp avocatura, dar era miop, si a vazut ca are un handicap in profesia aceasta. El a petrecut tot mai mult timp in calatorii si observatii geologice, spunandu-le prietenilor sai ca, daca ar putea ca scrierile si publicatiile lui sa se plateasca singure, ar putea sa mearga mai departe cu geologia. El mostenise o avere particulara considerabila. Prin urmare, in 1830, cand a tiparit primul volum al lucrarii planuite in trei volume “Principiile geologiei”, vazand  ca s-a vandut destul de bine, a renuntat la avocatura si si-a dedicat restul vietii pentru a arata cum pot fi folosite procesele care au acum loc in natura pentru a explica schimbarile geologice inregistrate in roci. La batranete a ajuns unul dintre cei mai bine cunoscuti oameni de stiinta din toata lumea si numerosii sai prieteni cu influenta i-au asigurat un loc de inmormantare la Westminster Abbey.

In mod instinctiv, natura sa scotiana economicoasa s-a revoltat impotriva numarului mare de catastrofe mondiale propagate pe atunci, deoarece nu erau ele oare o mare irosire de timp si efort ? Asa ca el si-a dedicat viata calmarii elementelor si introducerii a ceea ce el considera a fi o situatie mult mai ordonata in lumea naturala. El nu fusese crescut cu multa credinta in Biblie, dar a fost atent sa nu intre in antagonism cu credintele si prejudecatile religioase acceptate. Prin urmare, s-a opus “Vestigiilor creatiunii” a lui Robert Chambers inca de la aparitia ei si chiar a refuzat cativa ani sa accepte teoria lui Darwin despre originea omului prin dezvoltarea din anumite animale superioare. Mai tarziu, cand a vazut ca toata lumea il urmeaza pe noul profet al evolutiei, el s-a declarat un convertit la un naturalism categoric. De ce nu? Intrucat pregatise atat de bine calea pentru ca lumea sa accepte naturalismul in locul supranaturalismului in orice alta privinta, de ce s-ar impiedica la ultimul pas, originea omului?

Nu este nevoie sa ne ocupam de rolul lucrarii lui Charles Darwin in incheierea procesului spre o schimbare radicala in geologie si biologie, de la sustinerea unei lungi serii de catastrofe succesive – reinnoite printr-un numar similar de creatiuni – care a predominat la inceputul secolului al XIX-lea, pana la completa eliminare a oricarui lucru cu caracter supranatural, care predomina pe la sfarsitul secolului.

(Aceia care doresc sa urmareasca mai departe aceasta parte a subiectului ar trebui sa cerceteze cele doua capitole despre Lyell si Darwin in „A History of Some Scientific Blunders”, de Geo Regie McCready Price, Fleming H. Revell Co.,1930. )

Nu este nevoie nici sa incercam sa schitam felul anevoios, aproape frenetic, in care lumea moderna incearca sa se salveze din confuzia si evidenta contradictie a realitatilor stiintifice in care se gaseste astazi. Mendelismul, care dateaza de la inceputul al XX-lea, a slujit la corectarea unora din erorile lui Darwin in biologie. Nici un om de stiinta bine informat nu poate crede acum in mostenirea trasaturilor dobandite, idee care avea un loc atat de proeminent in gandirea trecutului secol al XIX-lea, fiind atat de esenţială pentru darwinism. Credinta in continuul progres ascendent a fost si ea eliminata aproape in intregime din crezul oamenilor de stiinta obiectivi, ca rezultat al celor doua razboaie mondiale si al bombelor atomice si cu hidrogen. Insa, idei grosolane, nestiintifice cu privire la valoarea fosilelor index ca repere temporale inca mai predomina in geologie, in ciuda descoperirilor de pe toate continentele si din adancul oceanului, care le contrazic hotarat.

De exemplu, doua dintre ideile principale ale lui Lyell, teoria despre balansul continuu dintre ocean si uscat si credinta ca depozitele stratificate se formeaza continuu pe fundul oceanelor, au fost demult respinse de descoperirile facute in oceanografie, o ramura a stiintei care n-a inceput decat la un an dupa moartea lui Lyell. Acum va trebui sa cercetam mai amplu aceste subiecte, precum si altele cu privire la geologie, pentru a vedea daca un om cult poate sa creada astazi in mod cinstit intr-un potop universal – nu in zece, sau intr-o suta, cum se spunea in urma cu un secol.

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania