Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

1. LIMBA EBRAICA VECHE – autor Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

Scris la: 2 februarie 2010

1. Limba ebraica veche

Numele. – Cea mai mare parte a Vechiului Testament a fost scrisa in limba ebraica de obicei numita ebraica veche pentru a o deosebi de limba misnaica si de limba ebraica moderna. Limba ebraica misnaica este ebraica erei crestine, o limba artificial reinviata in care rabinii iudei isi scriau operele lor savante si care este folosita acum ca limba oficiala a Statului Israel. Termenul “limba ebraica” aflat pentru prima data in prologul cartii apocrife Eclesiasticul (scrisa la 132 i.Hr.), este folosit si de istoricul iudeu Iosif Flavius in primul secol al erei crestine si apare mai tarziu in scrierile rabinice. Termenul “limba evreiasca”, folosit de Luca în Fapte 21,40 si 26,14 se refera la aramaica si nu la ebraica. Aramaica era limba curenta folosita in vremurile Noului Testament.

Termenul biblic folosit pentru limba vorbita de izraelitii Vechiului Testament este “limba Canaanului” (Isaia 19,18) sau “limba iudaica” (2 Regi 18,26; Neemia 13,24).

Caracteristicile limbii ebraice. – Limba ebraica este o ramura a marii familii de limbi semitice vechi, care erau vorbite in Mesopotamia, Siria, Palestina si Arabia. Ea este foarte indeaproape inrudita cu limbile vorbite de vechii canaaniti, fenicieni si sirieni si este aproape identica cu acelea ale moabitilor, edomitilor si amonitilor. Limba vorbita de oamenii originari din Canaan se deosebeste prea putin de ebraica biblica.

O caracteristica interesanta pe care ebraica o are in comun cu toate limbile semitice este ca cele mai multe din cuvintele ei de baza contin trei consoane. (Trebuie sa fie observat faptul ca ebraica scrisa in vremurile biblice consta numai din consoane. Abia la cateva secole după Hristos, cand ebraica devenise o limba moarta, s-au adaugat vocale, in straduinta de a pastra cunoasterea rostirii limbii, asa cum fusese mai inainte. Vocalele acestea constau din diferite semne adaugate sub, intre sau deasupra consoanelor, fiind cunoscute ca puncte vocalice.) Schimbarile in formele verbale sunt produse in general printr-o schimbare in vocalizare, adica in sunetele vocalice. Prin comparatie, in limba romana, timpul prezent al verbului a manca se formeaza prin schimbarea de consoana in mananc. Un exemplu ebraic va prezenta acest principiu. Verbul a scrie cuprinde trei consoane: k-t-b. Exemplele urmatoare arata cum, prin folosirea diferitelor vocale, sunt produse diferite forme ale verbului, cele trei consoane de baza ramanand neschimbate:

katab, (el) a scris

ketob, scrie! (imperativ)

koteb, scriere

katub, este scris

katob, a scrie

Pronumele personale sunt in cele mai multe cazuri adaugate la verb ca prefixe sau sufixe. In felul acesta forma “eu am scris”, katab-ti, consta din radacina de baza katab si terminatia -ti, reprezentand pronumele; iar “voi scrie”, ‘e-ktob, din prefixul ‘e- si radacina ktob. Aceste forme gramaticale scurte reprezinta motivul pentru care propozitiile ebraice sunt scurte, compacte si puternice. De exemplu, porunca a saptea: “Sa nu comiti adulter” (Exod 20,14), consta in patru cuvinte in limba romana, dar numai din doua in limba ebraica – lo’tin’aph. Aceasta concizie in exprimarile ebraice este observabila indeosebi in fragmentele poetice ale Vechiului Testament. In cele mai multe cazuri, textul ebraic are numai pe jumatate numarul de cuvinte din traducerea noastra. Renumitul Psalm 23, de exemplu, are 57 de cuvinte in Biblia Ebraica, dar 108 in traducerea romaneasca, Iov 30,22 are sase cuvinte in ebraica, dar are 13 cuvinte in romaneste.

Structura propozitiei ebraice este foarte simpla. Propozitiile de obicei sunt scurte si sunt legate unele de altele prin folosirea conjunctiei “si”, care poate fi tradusa si prin “asadar”, “dar”, “chiar atunci”, “atunci”. Un exemplu tipic de propozitii scurte apare in Geneza 12, unde cuvantul “si” se gaseste de 29 de ori in primele 9 versete ale versiunii engleze. [In romaneste este numai de 12 ori]  In textul ebraic respectiv, cuvantul “si” se gaseste de 32 de ori, diferenta datorandu-se traducatorilor care au redat expresia prin alt cuvant echivalent.

O alta caracteristica a limbii ebraice este lipsa unor anumite forme gramaticale. Ea nu cunoaste cuvinte compuse, cu exceptia numelor proprii, iar un termen ca englezescul “landlord” [mosier] poate fi exprimat doar prin forma genitivala “lord of the land” [domn al pamantului]. Limba ebraica este de asemenea saraca in adjective si aproape ca nu are adverbe, fapt ce reprezenta un handicap pentru scriitorii vechi cand exprimau idei abstracte.

Impreuna cu alte limbi semitice, ebraica are un numar de sunete care nu exista în limbile indo-europene. Are doua sunete h, pentru care scrierea ebraica are doua semne, transcrise de obicei ca h si ch. Are de asemenea mai multe sunete de s, ca s, z, t, s. Cele doua sunete ebraice ‘aleph (transliterat’) si ?ayin (transliterat?) nu au echivalente in cele mai multe limbi moderne precum engleza. Limba ebraica a avut initial unele sunete aditionale la care, dupa cate se poate presupune, s-a renuntat inainte de inventarea scrierii alfabetice ebraice. Unul dintre ele era un al doilea ?ayin, numit ghayin, care inca exista in araba. Existenta timpurie a acestui ultim sunet amintit in ebraica poate sa fie recunoscuta din faptul ca numele “Gaza” si “Gomora” incep amandoua cu aceeasi consoana, ?ayin, ca numele marelui preot Eli. Numai datorita vechilor traduceri ale Bibliei (Septuaginta greaca si mai tarziu Vulgata latina) putem sti ca numele cetatii condamnate in care Lot a trait se pronunta “Gomora” si nu “Omora” si ca numele marelui preot de pe vremea lui Samuel era “Eli” si nu “Gheli”.

Inflexiunea verbala ebraica exprima actiunea numai in termenii de a fi terminata sau neterminata, niciodata ca fiind in prezent, trecut sau viitor, ca verbele din engleza sau romana. Timpul este sugerat mai degraba decat afirmat. Verbele care indica actiuni terminate, adesea numite “perfecte”, sunt in general traduse printr-un timp trecut, iar acelea care indica actiuni incomplete sunt numite “imperfecte” si sunt de regula traduse printr-un timp viitor. In general, aceasta procedura poate fi relativ corecta, insa uneori este cu totul amagitoare. Pentru a determina daca actiunea exprimata de verb s-a petrecut intr-adevar in momentul scrierii sau vorbirii, ori inainte de aceasta, este necesar sa stabilim din context punctul de vedere al autorului. Mai mult, scriitorul poate sa-si schimbe punctul de vedere inapoi sau inainte intr-un pasaj dat, inspre viitor sau inspre trecut, fara sa mentioneze. Astfel, daca se concentreaza asupra unui timp viitor indepartat, poate sa vorbeasca despre alte evenimente viitoare ca si cum ar fi in trecut. In urmatoarea declaratie, se poate intoarce in trecutul indepartat si sa vorbeasca despre evenimente trecute sau prezente, ca si cum s-ar afla in viitor. Si ca sa complice mai mult lucrurile, constructia cu wau consecutiv, care leaga partile componente ale unei naraţiuni, oarecum în acelasi fel ca sistemul de paragrafe sau alineate din zilele noastre, adesea cere ca un “imperfect” sa fie inteles ca “perfect”, sau invers.

La data cand traducerile mai timpurii ale Bibliei au fost facute in engleza, aceasta particularitate a verbelor din ebraica nu era pe deplin inteleasa, avand ca rezultat faptul ca traducerea engleza este adesea in contradictie cu textul ebraic. In general, traducerile mai recente tind sa reflecte elementul temporal al verbelor iudaice cu mai multa acuratete decat traducerile timpurii. In acelasi timp, traducerile mai moderne pot sa nu reprezinte intotdeauna adevarata pozitionare in timp a autorului, datorita faptului ca o decizie cu privire la punctul de vedere al scriitorului, in special in profetia predictiva, depinde adesea de conceptia cititorului sau a traducatorului cu privire la inspiratie. Cel care crede in darul profetic va recunoaste ca profetul isi proiecteaza gandul in viitor, adesea in viitorul indepartat. Insa cineva care neaga valabilitatea elementului predictiv al profetiei va spune ca profetul descrie pur si simplu evenimente trecute. Din aceasta discutie, este evident ca pentru a stabili cu un oarecare grad de acuratete elementul temporal precis intr-o afirmatie profetica data, cititorul trebuie 1) sa aiba o conceptie valida cu privire la inspiratie, 2) sa descopere punctul de vedere al autorului in termenii conceptiei sale cu privire la inspiratie si 3) sa interpreteze timpurile verbale in armonie atat cu cerintele gramaticii ebraice, cat si cu punctul de vedere temporal al autorului.

O ilustratie a acestei probleme apare in ultima parte a cartii lui Isaia, adesea numita de adeptii inaltei critici ca “deutero-Isaia”, pe baza teoriei ca un al doilea scriitor anonim este autorul. Partial, pe baza faptului ca Isaia vorbeste despre suferintele evreilor in timpul perioadei de robie babiloniana, ca si cum ar fi in trecut (Isaia 40,1.2; etc.), acesti critici ajung la concluzia ca, de la capitolul 40 la 66, cartea este scrisa de un alt autor sau de alti autori, dupa ce robia a luat sfarsit. Totusi, faptul ca formele verbale exprima actiuni terminate, nici nu implica in mod necesar ca evenimentele pe care le descriu sa se fi petrecut deja pana in momentul cand profetul a scris. Evident ca lui Isaia i se aratasera prin inspiratia profetica robia si eliberarea si, vazand deja aceste evenimente, el vorbeste despre ele ca si cum ar fi undeva în trecut.

Un alt exemplu cu privire la felul in care gandirea profetului se proiecteaza in viitor apare in Isaia 53. In ebraica versetelor de la 1 la 9 (si in mod similar in versiunea engleză RSV), Isaia isi proiecteaza gandirea in viitorul profetic si vorbeste despre suferintele lui Hristos, ca si cum acestea ar fi in trecut. Dar in versetul 10 punctul sau de vedere cu privire la timp se intoarce zilele sale si continua sa descrie acelasi eveniment ca si cum ar fi in viitor. O comparatie a deosebirilor cu privire la elementul temporal al verbelor din Isaia 53, asa cum sunt redate in versiunile engleze KJV si RSV, evidentiaza problema pusa de traducerea “timpurilor” verbale ebraice.

Deosebirile lingvistice. – De asemenea, pot sa fie observate usoare deosebiri de dialect intre diferitii scriitori ai Bibliei. Existenta unor astfel de deosebiri intre cele cateva triburi ale lui Israel era bine cunoscuta in vremurile biblice. Acest fapt se vede in povestea Efraimitilor care nu puteau sa articuleze consoana s. Ca urmare, ei pronuntau cuvantul “shiboleth” ca “siboleth” (Judecători 12,5.6).

In linii mari, totusi, limbajul Vechiului Testament ebraic da dovada de o mare uniformitate. Deosebirile lingvistice intre scrierile timpurii si tarzii sunt foarte mici. Acest fapt a fost explicat de critici ca o dovada ca toate cartile Vechiului Testament au fost produse intr-o perioada relativ scurta. Totusi, este mai rezonabil sa tragem concluzia ca ebraica fusese fixata inca de timpuriu ca limba literara, adica suferise doar mici schimbari in cursul secolelor pe parcursul carora au fost scrise cartile Vechiului Testament.

Totusi, intre proza si poezia Vechiului Testament exista deosebiri insemnate. Celei din urmă ii apartin nu doar Psalmii si Iov, ci si alte parti ale cartilor profetice precum Isaia. Poezia ebraica difera de proza prin folosirea vocabularului poetic si a paralelismului. Cititorul versiunii engleze KJV nu este intotdeauna constient de acest paralelism, din moment ce aceasta versiune este tiparita ca si cum toata Biblia ar fi scrisă în proză. Dar dacă cineva deschide o traducere modernă, precum RSV, paralelismul se observa imediat, deoarece sectiunile poetice ale Vechiului Testament sunt tiparite ca atare, asa cum va arata exemplul urmator, luat la intamplare din Psalmi.

“Asculta, poporul meu, invataturile mele!

Luati aminte la cuvintele gurii mele!

Imi deschid gura si vorbesc in pilde,

vestesc intelepciunea vremurilor stravechi.

Ce am auzit, ce stim,

ce ne-au povestit parintii nostri,

nu vom ascunde de copiii lor;

ci vom vesti neamului de oameni care va veni

laudele Domnului, puterea Lui,

si minunile pe cari le-a facut” (Psalmi 78,1-4 – traducerea Cornilescu).

Cartile poetice abunda de sinonime, care aproape constituie un vocabular poetic special al ebraicii antice. Iov 4,10.11 poate servi ca o ilustratie a acestui lucru. In aceste doua versete se afla cinci termeni diferiti pentru “leu”, care, din lipsa de echivalenti mai buni, au fost traduse în KJV prin termeni prozaici precum “leu”, “leu feroce”, “lei tineri”, “leu batran” si “leu puternic” (in mod asemanator in versiunea in limba romana Cornilescu intalnim urmatorii termeni: “lei”, “pui de lei”, “leu batran”, “puii leoaicei” – n.trad.). Faptul ca bogatia de expresii in cartile poetice ale Vechiului Testament a fost adesea o sursa de disperare pentru novicele in ebraică este usor de inteles.

Din moment ce ebraica veche a fost o limba moarta timp de multe secole, putini oameni o invata asa incat sa o poata folosi la fel de liber ca pe o limba moderna. Totusi, aceia care se ostenesc sa stapaneasca ebraica veche in mod desavarsit descopera frumuseti neasteptate in ea. Este o realitate ca vivacitatea, expresivitatea si frumusetea limbii ebraice o lasa fara egal ca mijloc exprimare a poeziei religioase.

Reformatiunea produce renasterea studiilor ebraice. – Timp de multe secole, crestinii nu au fost interesati de Vechiul Testament ebraic si nici nu au fost multe incercari de a stapani limbajul sau. Doar doi dintre parintii bisericesti, Origen si Ieronim, au facut eforturi serioase pentru a invata ebraica. Din timpul apostolilor si pana la momentul Reformei Protestante, cercetatorii evrei au fost aproape singurii protectori ai vechii limbi in care a fost scris Vechiul Testament.

Reformatorii, fiind cercetatori atenti ai Cuvantului lui Dumnezeu, au sprijinit sau au produs noi traduceri ale Bibliei. Totusi, ei au insistat ca fiecare traducere sa fie bazata pe limba originala, si nu pe o traducere anterioara, fie ea greaca sau latina. Aceasta cerea o cunoastere temeinica a ebraicii printre traducatorii si cercetatorii protestanti. Asadar, Reforma a dat un mare imbold studiilor ebraice, asa cum se poate observa din faptul ca in secolele al XVI-lea si al XVII-lea, invatatii crestini au publicat nu mai putin de 152 de gramatici ebraice, in comparatie cu numai 18 publicate de catre cercetatorii Evrei

In timpul ultimei sute de ani au fost descoperite multe inscriptii ebraice, canaanite si alte inscriptii scrise in limbi semitice vechi. Continutul lor a iluminat multe pasaje ale Vechiului Testament, a aruncat lumina asupra a numeroase cuvinte ebraice obscure si a oferit ilustratii pentru o mai buna intelegere a gramaticii limbii Vechiului Testament.

Totusi, ar trebui spus ca o cunoastere a ebraicii vechi cu toate dovezile care o sprijina, in nici un caz nu garanteaza o intelegere corecta a Sfintelor Scripturi. Unii dintre cei mai mari ebraisti ai trecutului recent au fost cei mai distructivi critici ai Bibliei, in timp ce multi oameni ai lui Dumnezeu au expus in mod sanatos si convingator paginile sfinte ale Vechiului Testament, fara sa cunoasca ebraica, si au condus suflete la o cunoastere a adevarului. Desigur, o cunoastere a ebraicii este de dorit si folositoare slujitorului Cuvantului. Cu toate acestea, traducerile moderne sunt in general bine facute si redau cu acuratete gandurile scriitorilor originali in cele mai multe cazuri. Prin urmare, cel mai bun interpret al Scripturilor nu este neaparat cel mai mare ebraist, ci omul care are cea mai mare masura a Duhului Sfant, prin care cerceteaza “lucrurile adanci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2,10).

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania