Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

14. EGIPTUL DE LA EPOCA AMARNA LA SFARSITUL DINASTIEI A DOUAZECEA – autor Biserica Adventista

Scris la: 15 iunie 2010

14. Egiptul de la epoca Amarna la sfarsitul dinastiei a douazecea (c. 1400 – c. 1085 i.Hr.)

Cronologia perioadei</B> – Desi nu s-a stabilit inca o cronologie a Egiptului care sa nu mai suporte imbunatatiri inainte de 660 i.Hr., cu exceptia aceleia care apartine Dinastiei a XX-a, datele noastre pentru perioada imperiului – dinastiile de la XVIII la XX – sunt aproximativ corecte. Se gasesc usoare variatii in datele oferite de diferiti istorici si cronologi, dar nu sunt niciodata depasesc cativa ani. De fapt, cronologia acestei perioade nu prea a fost schimbata de cand a fost stabilita in decursul secolului al XIX-lea – in contrast cu cronologia tuturor celorlalte perioade precedente, care a fost redusa cu secole pentru anumite perioade, si milenii pentru altele.

Nu este posibil de a intra aici in problemele complicate ale cronologiei antice, si poate e suficient sa se spuna ca datele perioadei anterioare a Egiptului sunt bazate pe texte astronomice, datate dupa domniile anumitor regi, pe relatari istorice datate din timpul acela si pe liste din diferite surse. Astfel, datele prezentate in sectiunea aceasta sunt bazate pe toate sursele disponibile, si deci nu pot fi departe de adevaratele date cu mai mult de cativa ani. Marja de eroare nu e mai mare de 25 de ani si probabil e mai mica de 10 ani. Datele prezentate pot fi deci considerate ca fiind relativ corecte si sunt oferite ca atare.

Egiptul in epoca Amarna (Dinastia a XVIII-a) – Moise a fost martor la ridicarea Egiptului pentru a deveni puterea politica cea mai mare a vremii sale. In cursul vietii sale, imperiul stabilit de Tutmes III se intindea de la hotarul tinuturilor muntoase ale Alisiniei in sud pana la raul Eufrat la nord. Bogatia Asiei si a Africii se revarsa in tara Nilului, unde se construiau temple, ca acelea de la Karnak, Luxor, Deir el-Bahri, si altele, atat de imense si solide, incat au rezistat timp de milenii puterii distrugatoare atat a omului, cat si a naturii si au constituit admiratia multor generatii de vizitatori.

Cand Israel s-a gasit in pustie, cam de la 1445 la 1405 i.Hr. (vezi vol. 1, p. 188-195), Imperiul Egiptean a fost tinut laolalta de mainile puternice si neinduratoare ale lui Amenhotep II (c.1450 – 1424 i.Hr.) si ale fiului sau Tutmes IV (c.1425 – c.1412 i.Hr.). Regele care a urmat la tron, Amenhotep III (c.1412 – 1375 i.Hr.), a fost un om care s-a bucurat de roadele imperiului construit, fara sa depuna el insusi prea multe eforturi pentru a-l tine laolalta. El fusese un mare vanator in prima parte a vietii sale si condusese o campanie militara in Nulia, dar dupa aceea a trait in lux magnific si tihna, ca un om gras lipsit de vointa, cu dintii cariati, asa cum arata mumia sa. S-a casatorit cu Tiy, care, desi era fiica unor oameni de rand, era totusi o femeie remarcabila de care Amenhotep era tare mandru. Pe langa toate acestea, era si un mare aflux de sange strain in familia regala, deoarece au fost aduse in haremul regelui principese din mai multe regate straine, cea mai importanta fiind Gilukhepa, din Mitani. Regele acela mesopotamian nordic, carmuit de hurri indoeuropeni, fusese mai inainte cel mai mare rival al regilor timpurii ai Dinastiei a XVIII-a, dar acum cultiva relatii amicale cu Egiptul.

Amenhotep III considera bogatia Asiei si a Africii, venindu-i regulat ca tribut, ca ceva care intotdeauna imbogatise Egiptul, si continua sa faca asa fara nici un efort din partea sa. El nu era atent la bubuitul indepartat al dezintegrarii imperiului sau asiatic: hititi la nord, turbulentii locali in Siria, Palestina si Habiru, intrusi in aceleasi tari, ciupeau cate putin din magaziile imperiului, si trebuie sa fi pricinuit o scadere considerabila in veniturile Egiptului. Dar lenesul faraon nu a facut nimic pentru a stavili valul de deteriorare a imperiului.

Ikhnaton – Aproape de sfarsitul domniei sale, Amenhotep III l-a facut coregent pe fiul sau, Amenhotep IV (Ikhnaton). Domnia lui exclusiva a durat de la 1375 la 1366 i.Hr. El e una dintre personalitatile cele mai controversate ale istoriei. In timp ce un invatat il caracteriza ca “individul cel dintai din istorie” , “un om exceptional” (Breasted), un altul il descria ca “pe jumatate nebun” (Budge). Doi autori recenti vorbesc despre el ca fiind “personalitatea cea mai fascinanta care a stat vreodata pe tronul faraonilor” (Steindorf si Seele), si un altul il descria ca afemeiat, anormal si dominat de femei (Pendlebury).

Amenhotep IV, sau Ikhnaton, cum s-a numit dupa revolutia sa religioasa, a rupt legaturile cu religia traditionala Amen a Egiptului si l-a inaltat pe Aton, discul soarelui spre a fi zeul unic si suprem al regatului. Fiind el insusi un slabanog fizic, era stapanit de o mare putere de vointa, si a facut o incercare viguroasa pentru a inabusi religia si cultul lui Amen. Intrucat Tela era prea puternic legata de Amen, Amenhotep a mutat capitala in alt loc, la cateva sute de mile in josul apei, unde a construit o cetate numita Akhetaton si a fagaduit sa nu paraseasca niciodata locul acela in timpul vietii sale. Aici era inconjurat de aderentii, curtenii, poetii, arhitectii si artistii sai. Cu incurajarea lui, oamenii acestia au dezvoltat o forma de arta noua, realista, asa cum nu mai existase in Egipt. Artistii au pictat si au modelat obiectele nu dupa stilul lor idealist traditional, asa cum fusese obiceiul, ci asa cum se infatisau privirii – frumoase sau urate .Pana la data aceea, de exemplu, fiecare rege, batran sau tanar, placut la infatisare sau urat, fusese pictat ca un barbat tanar si viguros – zeul carmuitor ideal. Toate acestea au fost schimbate acum. Regele a fost sculptat si pictat in toata uratenia lui cu un abdomen proeminent, prelung si o barbie ascutita. Tatal lui batran a fost pictat cu o figura de om gras, ca o punga.

De asemenea, se punea accentul pe ma’at, care tradus inseamna “adevar”, dar care mai inseamna si “ordine”, “justitie” si “drept”. Prin urmare, lucrurile erau vazute asa cum erau, nu asa cum ar fi trebuit sa fie – reale, nu ideale. In principiul acesta, tanarul rege era cu mult inaintea timpului sau si nu putea fi inteles si, din cauza aceasta, revolutia lui a dat gres. Totusi artistii lui au produs cateva capodopere ale tuturor timpurilor, ca de exemplu, bustul lui Nefertiti, acum in Muzeul Britanic, si picturi murale din viata pasarilor si a plantelor care nu au fost intrecute in frumusete de pictorii altor perioade antice sau moderne.

Noua religie a regelui a fost denumita monoteism – o credinta intr-un singur dumnezeu universal. E totusi indoielnic daca termenul acesta poate pe buna dreptate sa fie aplicat felului de religie pe care l-a introdus Iknaton. Este adevarat ca el niciodata nu s-a inchinat la nici un dumnezeu, in afara de Aton. Ei au continuat sa se inchine regelui ca unui dumnezeu al lor, asa cum facusera si mai inainte, si el nu numai ca a tolerat, dar se pare ca a cerut ca acest cult al persoanei sale sa fie continuat.

Sau el, sau vreun poet a compus un imn la adresa lui Aton, slavind discul soarelui ca dumnezeu creator. Intrucat imnul acesta se aseamana in formulare si structura cu Psalmul 104, unii invatati au gandit ca acesta din urma ar fi o editie ebraica a Imnului lui Aton. Totusi nu exista dovezi valabile care sa sprijine aceasta, intrucat orice poet, glorificand un anumit dumnezeu ca dumnezeu suprem al creatiei, care produce si pastreaza viata in bunastare, va folosi termeni si expresii similare cu acelea aflate in Imnul lui Aton sau in Psalmul 104.

Regele s-a casatorit cu frumoasa Nefertiti, a carei figura vestita in lumea intreaga, gasita in studioul unui sculptor din Amarna, este una dintre capodoperele artei antice. Perechea regala a avut sase fiice, dar nici un fiu. Totusi viata de familie pare sa fi fost foarte fericita, asa cum descopera tablourile contemporane. Niciodata mai inainte un rege egiptean nu s-a pictat pe el si familia sa, cum a facut acest monarh, sarutand pe una dintre fiicele sale sau mangaindu-si sotia.

In timp ce Ikhnaton construia palate si temple ale soarelui in noua lui capitala si promova o arta naturalista mult avansata pentru vremea sa, partizanii lui politici cutreierau tara cautand sa dezradacineze vechea religie, daltuind afara din toate monumentele numele tuturor vechilor dumnezei, cu exceptia lui Aton. Templele au fost inchise, si preotii si-au pierdut alocatiile lor obisnuite. Ca politica aceasta a creat o vrajmasie adanc inscaunata in cercurile conservatoare, e lesne de inteles. Sentimentul acesta de ura impotriva lui Ikhnaton a fost sporit de descresterea treptata a veniturior externe, ceea ce a avut ca rezultat poveri fiscale mai mari pentru egipteni si care simultan saraceau populatia. Cele dintai semne ale puterii in descrestere a Egiptului in Asia se vadisera pe timpul lui Amenhotep III, dar mai evidente au fost sub domnia slaba a lui Ikhnaton, care-si traia noua religie, ii canta imnuri lui Aton, refuza sa paraseasca noua sa capitala si parea ca nu-i pasa ca posesiunile externe, stranse cu ajutorul a numeroase expeditii militare de catre ilustri sai stramosi, se pierdeau una dupa alta.

Scrisorile Amarna – Arhiva bogata de tablite cuneiforme, gasita in ruinele capitalei de scurta durata si nenorocoasa a lui Ikhnaton, Akhetaton, acum numita Tell el’ Amarna, contine multe informatii cu privire la situatia politica contemporana din Palestina si Siria. Aceste sute de tablite de lut, gasite in 1887 (vezi vol. I, p. 106,126,139,168,189), Proverbeeneau din arhiva oficiala a corespondentei dintre principii vasali palestinieni si sirieni si faraon, ca si de la regii prieteni din Mitanni, Asiria si Asiria si Babilonia. Putine descoperiri au revarsat mai multa lumina asupra unei perioade limitate a lumii vechi, de cum au facut-o Scrisorile Amarna de pe vremea regilor Amenhotep III si Amenhotep IV (Ikhnaton).

Scrisorile acestea descopera lamurit influenta pe cale de disparitie a Egiptului in Asia, cand Hittiti puternici au atacat Imperiul Egiptean si au ocupat un numar de regiuni in Siria de nord. Dinastii asiatice locale se razboiau intre ele, cele mai puternice infrangandu-le pe cele mai slabe si astfel sporindu-si propria putere si propriul teritoriu. Cei mai notorii dintre principii acestia, care pretindeau ca sunt vasali ai Egiptului, dar luptau impotriva intereselor egiptene ori de cate ori puteau, erau Abd – Ashirta si ulterior fiul sau Aziru din Amuru. Ei si-au extins domeniul peste un numar de regiuni bogate vecine, ca Bzblos, Beirut, si alte cetati feniciene de pe malul marii.

In Palestina situatia era similara. Un numar de conducatori locali s-au folosit de slabiciunea Egiptului pentru a-si extinde propriile posesiuni. Mai erau si Habirii, care au invadat tara in acest timp din directia Transiordaniei. O cetate dupa alta au cazut in mainile lor, si aceia dintre principii care i-au ramas credinciosi Egiptului, ca regele Ierusalimului, i-au scris o scrisoare dupa alta lui faraon, solicitand ajutor militar impotriva invadatorilor Habiru. Totusi toate eforturile principilor si a imputernicitilor loiali de a stavili valul rebeliunii si al invaziei au fost zadarnice. Egiptul oficial isi astupa urechile la toate solicitarile si parea ca este indiferent la ceea ce se petrecea in Siria si Palestina. Situatia este viu descrisa in Scrisorile Amarna, la care se face referire din nou in sectiunea care se ocupa cu invadarea Canaanului de catre ebrei. In general se considera ca Habiru din Scrisorile Amarna era inrudit cu Ebreii (vezi la Geneza 10,21; 14,13)

Spre sfarsitul domniei sale, Ikhnaton l-a facut coregent pe Smenkhkare, ginerele sau. Rapoarte antice ii dau patru ani de domnie, dar ei probabil se gasesc pe deplin in cuprinsul domniei socrului sau. Dupa moartea lui Ikhnaton, un alt ginere a venit la tron, tanarul Tutankhaton, insemnand “forma vie a lui Aton” (1366-1357 i.Hr.). El n-a fost destul de puternic pentru a rezista presiunii conservatorilor si a fost fortat sa se inapoieze la Teba pentru a restaura cultul si religia lui Aton. El si-a schimbat numele in Tutankhamen, a parasit capitala Akhetaton (Amarna) si a incercat sa repare greseala “ereziei” predecesorilor sai, reparand diferitele temple, readucandu-i in functie pe preotii lui Amen si repunand cultul lui Amen in vechea lui glorie. Cand a murit, dupa o domnie de mai putin de zece ani, a avut parte de o inmormantare magnifica in Valea Regilor, in Teba de apus, unde fusesera inmormantati toti regii pre – Amarna ai Dinastiei a Optsprezecea. Intrucat mormantul lui este singurul mormant regal care a ramas nemolestat pana la descoperirea lui in 1922, cu uimitoarele lui comori, numele lui Tutankhamen a devenit un nume modern familiar. El e mult mai bine cunoscut decat oricare rege egiptean, desi a fost unul dintre domnitorii neinsemnati si efemeri ai lungii istorii a Egiptului.

Tutankhamen n-a lasat copii, si vaduva lui s-a adresat regelui hitit Shubbilubiema, cerandu-i intr-o scrisoare ca unul dintre fiii lui sa se casatoreasca cu ea si sa devina rege al Egiptului. Regele a fost mai intai derutat de aceasta cerere neobisnuita si a facut cercetare cu privire la sinceritatea reginei. Multumit de ceea ce a descoperit cu privire la aceasta, l-a trimis pe unul dintre principii hititi la Egipt, care insa a fost pandit si ucis pe drum. Lucrul acesta a fost probabil aranjat de Eze, unul dintre cei mai influenti curteni ai fostului faraon. El a constrans-o pe vaduva lui Tutankhamen sa se casatoreasca cu el si, ca urmare, acesta a domnit in Egipt timp de cativa ani (1357-1353 i.Hr.). El a uzurpat nu numai tronul, dar si templul mortuar si statuile predecesorului sau.

Cand, la randul sau, Eze a murit, dupa o domnie de aproape patru ani, franele guvernarii au fost apucate de fostul comandant al armatei, Harmhab, care a domnit 34 de ani (1353-1319 i.Hr.). De obicei, El este calculat primul rege al Dinastiei a Nouasprezecea. Harmhab pare sa fi fost mult mai putin atins de revolutia Amarna, in comparatie cu cei doi predecesori ai sai, si prin urmare a fost mai bine acceptat de catre preotie si elementele conservatoare ale tarii. El a inceput sa-si numere anii de domnie de la moartea lui Amenhotep III, ca si cum ar fi fost domnitorul legitim al Egiptului in timpul lui Ikhnaton, Smenkhkare, Tutankhamen si Eze. Acesti patru domnitori au fost de aici inainte socotiti ca uzurpatori, “eretici”, si de aceea n-au mai fost amintiti in listele ulterioare de regi. Astfel, Amenhotep III a fost urmat imediat, oficial, de catre Harmhab.

Cea dintai sarcina a lui Harmhab a fost de a restaura ordinea interna si siguranta in Egipt, care pare sa fi fost rau perturbate in decursul decadelor anterioare de domnie slaba. Edictul sau inca existent a fost dat “pentru a stabili ordinea si adevarul si a indeparta inselaciunea si minciuna”. Preotilor le-au fost date anumite privilegii in sistemul judecatoresc si pedepse severe si crude erau prescrise pentru abuzul de putere din partea slujbasilor statului. Intrucat toata energia lui pare sa fi fost necesara pentru restabilirea ordinii in tara, el n-a mai avut timp si nici putere sa recastige posesiunile asiatice care la data aceasta fusesera cu totul pierdute. De la moartea lui Tutmes IV in 1412 i.Hr., nici un rege egiptean nu fusese vazut in Siria sau Palestina, cu rezultatul ca faraonul nu mai era nici cunoscut, nici temut acolo. Situatia aceasta era avantajoasa pentru evrei, care probabil si-au inceput invazia in 1405 i.Hr., si au fost in stare ca in decadele urmatoare sa se aseze acolo fara amestec din partea regilor Egiptului.

Dinastia a nouasprezecea – Murind fara sa aiba copii, Harmhab a fost urmat de succesorul sau care a fost numit in aceasta functie, generalul armatei, Ramses I. Fiind un om batran, Ramses I a murit dupa o domnie scurta de numai un an (1319 – 1318 i.Hr.) si a lasat tronul fiului sau Seti I (1318 – 1299 i.Hr.). Cu el a inceput o era noua si din nou s-a simtit puterea Egiptului. El a facut incercari hotarate, dar partial incununate de succes, de a recastiga posesiunile asiatice. Relatari sculptate pe zidurile unui templu egiptean si pe un mare monument de piatra gasit cu prilejul sapaturilor intreprinse la Beth – Shan, la capatul rasaritean al Vaii Isreel, in Palestina, scot la iveala ca regele a invadat Palestina in decursul primului sau an de domnie. Scopul lui principal era de a recastiga unele dintre cetatile importante care, in vremurile trecute, fusesera ocupate de garnizoane egiptene si de a avea din nou controlul asupra drumurilor comerciale catre Hauran bogat si fertil din Transiordanea de nord. El pretinde ca a atacat simultan si a cucerit cetatile Yano’ Am, Beth – Shan si Hamath (la sud de Beth – Shan) cu numai trei divizii. Stela lui de victoria, gasita in Bhet – Shan, arata ca a recuperat cetatea si a stationat o garnizoana egipteana. Apoi a trecut Iordanul si a ocupat anumite arii bogate din Hauran, potrivit cu un alt monument de victorie gasit la Tell esh – Shihab, cam la 22 de mile la est de Marea Galileei.

Dupa ce a reocupat anumite cetati importante in Palestina de apus si in Transiordania, Seti I s-a intors spre Siria si a recucerit Kadesh pe Orontes, potrivit cu relatarile sale oficiale sapate pe zidurile templului Karnak si din fragmentul unei stele de victorie, gasit chiar la Kadesh. Cu prilejul unei campanii ulterioare, Seti I a inaintat chiar si mai departe spre nord, pentru a pedepsi regatul dezertor Amurru si pentru a-i forta pe Hittiti sa recunoasca anumite drepturi ale Egiptului asupra Siriei de nord. Inca o data, prada din Siria si lemn de cedru din Liban au venit in Egipt, desi nu in cantitatile anterioare. Cu toate acestea, Egiptul a gustat din nou multumirea de a fi stapanul mandru al unor regiuni si popoare straine din Asia, desi noul imperiu era doar o umbra a celui dinainte.

In timpul domniei lui Seti I, a inceput sa aiba loc un schimb cultural mai liber intre Egipt si Asia ca oricand mai inainte. Zeitati canaanite, ca de pilda Baal, Resef, Anat, Astarteea si altele, au fost acceptate in sistemul cultic egiptean. Religia egipteana si-a pierdut izolarea si unele dintre particularitatile ei nationale. De aici inainte s-a pus un accent mai mare pe magie, ritual si oracole, zeii Fortunei si Soartei luand un rol mai important in viata religioasa a egiptenilor.

Ramses II si Hittitii – Politica de recucerire a imperiului asiatic a fost continuata de urmatorul rege, Ramses II (1299 – 1232 i.Hr.), a carui domnie a fost exceptional de lunga. Faptul ca el a uzurpat multe monumente egiptene punandu-si numele in locul predecesorilor sai regali, facand sa apara ca monumentele acestea fusesera edificate de el impreuna cu o mare activitate de constructie, l-au facut pe Ramses II mai renumit decat merita. Numele niciunui alt faraon nu e gasit atat de des pe monumente vechi ca acela al lui Ramses II. Drept urmare, egiptologii mai timpurii i-au atribuit o faima disproportionata cu propriile realizari.

Cand Ramses II a venit la tron, regele hittit Mutallu l-a sfatuit pe un principe sirian sa mearga de graba la Egipt si sa-i aduca omagiu marelui rege, poate ca precautie, deoarece nimeni nu putea sa stie ce ar fi putut sa faca tanarul faraon. Cu trecerea timpului, pentru ca Ramses nu a dat semne de hotarare de a detine pe mai departe posesiunile sale asiatice, regele hittit a organizat o federatie de state anatoliene si siriene care nu numai ca si-a proclamat independenta, dar a anexat si alte posesiuni egiptene din Siria. Oastea ei unita, de vreo 30 000 de oameni, era hotarata sa tina partea de nord a Siriei in afara Imperiului Egiptean.

Ramses a considerat ca trebuie sa faca fata Proverbeocarii timpului. Cu patru divizii, care purtau numele zeilor Amen, Ra, Ptah si Set, probabil egale in forta cu armatele confederatiei hittite, a inaintat spre nord. Armata hittita ii astepta pe egipteni la Kades pe Oronte, unde a avut loc renumita batalie dintre Ramses si Mutallu. Lupta aceasta a fost descrisa prin cuvinte si imagini pe numeroase monumente din intreg Egiptul.

Hittitii i-au intins o cursa lui Ramses. Acesta din urma a prins un “pretios” dezertor hittit care a relatat ca Mutallu se retrasese si parasise Kadesul pentru a ocupa pozitii defensive mai bune in nord, pe cand de fapt el era ascuns in spatele cetatii Kades, gata pentru atac. Nebanuind nici o viclenie, Ramses a inaintat spre nord. Trecand paraul El – Mukadiyeh cu divizia Amen, si-a intins tabara pe malul de nord. Cand divizia urmatoare, aceea a lui Ra, a trecut acelasi parau, Mutallu, cu o parte din ostirea lui, s-a strecurat peste Orontes in spatele diviziei Ra si a inceput sa-i atace simultan pe egiptenii luati prin surprindere atat de la sud, cat si de la nord. Celelalte divizii ale lui Ramses erau inca pe drum, cam la 7 mile sau mai mult in sud, in timp ce oamenii din diviziile Amen si Ra se luptau sa-si scape viata. Istoria despre felul cum Ramses si-a salvat viata prin eroism personal este legendara si nu e nevoie sa fie repetata aici. Pretentia lui ca a transformat infrangerea iminenta intr-o victorie stralucita, proclamata pe multe monumente, trebuie si ea luata cu un dram de judecata, deoarece si hittitii pretindeau la fel ca au obtinut o victorie deplina asupra egiptenilor. Este probabil adevarat ca Ramses a fost capabil sa-si scape cea mai mare parte a ostirii sale si astfel sa evite un dezastru, dar nu este posibil sa fi iesit invingator, deoarece regiunea pentru care s-a luptat a Siriei a fost retinuta de hittiti si pierduta pentru totdeauna de catre Egipt. Textele hittite arata, mai departe, ca hittitii au patruns in Liban si si-au extins puterea asupra Damascului in Siria de sud, lucru pe care cu greu l-ar fi putut face, daca ar fi fost infranti asa cum pretinde Ramses.

In timpul domniei urmatorilor doi domnitori hittiti, Urkhi – Teshub si Hatushilish III, relatiile cu Egiptul au devenit treptat mai pasnice, si, in cele din urma, a fost incheiat un tratat de prietenie intre cele doua regate in al 21-lea an al domniei lui Ramses II. Intrucat o copie egipteana a textului tratatului poate fi vazuta si astazi pe zidurile templului de la Karnak, iar o copie hittita a iesit la lumina din arhivele regale ale cetatii-capitala hittite Katusas (Boghazkoz), suntem exceptional de bine informati cu privire la el. Cele doua documente contin un preambul care explica motivul pentru care tratatul a fost incheiat, notand ca negocierile diplomatice precedasera ratificarea pactului. El contine mai departe o declaratie de neagresiune mutuala dar, lucru curios, fara a defini hotarele sferelor lor geografice de influenta respective. Alianta lor cuprindea asistenta mutuala impotriva dusmanilor externi si rebelilor interni si un acord din partea fiecaruia de a-i preda celuilalt refugiatii lor politici. Cele doua documente se incheie cu diferite sanctiuni divine impotriva oricarui rege care ar incalca prevederile tratatului.

Tratatul acesta de prietenie a ramas in vigoare in decursul existentei regatului. La 13 ani dupa incheierea lui, Ramses s-a casatorit cu o principesa, iar o corespondenta bogata intre cele doua case regale marturiseste despre relatiile amicale care au existat intre ele. Cand o foamete a bantuit Anatolia, Merneptah, fiul lui Ramses II, le-a trimis cereale hittitilor pentru a le usura traiul. Dupa evenimentul acesta nu se mai aude nimic despre hittiti. Sapaturile de la Boghazkoz au aratat ca orasul a fost distrus cam pe la 1200 i.Hr. de catre popoarele Maritime, care pe vremea aceea au pus capat imperiului.

Ramses II si Apiru – Multi invatati l-au considerat pe Ramses II un faraon al oprimarii. Concluzia aceasta a fost trasa, in primul rand, pentru ca in Exod 1:11 cetatile depozit “Ramses si Pitom” au fost zidite de catre evrei. Este aratat ca Ramses II a inlocuit numele Tanis cu propriul nume cand a infrumusetat cetatea si a facut-o capitala sa. Totusi el n-a abandonat pe deplin cetatea Teba, unde ulterior a fost ingropat. In plus, lunga lui domnie, marcata printr-o puternica activitate de contruire in tot Egiptul, condusa de un numar enorm de sclavi, printre care Apiru – identificati cu Habiru si evreii – mentionati de repetate ori, pare sa fie pentru multi invatati dovezi puternice pentru a localiza sclavia egipteana a israelitilor in timpul domniei lui Ramses II. La acestea, sunt adaugate unele dovezi arheologice din Palestina, unde sapaturile de la Tell Beit Mirsim, Betel, si din alte locuri par sa arate ca aceste cetati au fost distruse in secolul al XIII-lea si nu al XIV – lea.

Impotriva acestei teorii sunt oarecare obiectiuni puternice. Afirmatii cronologice precise facute in Biblie, ca acelea din I Regi 6,1 si Judecatori 11,26, nu pot fi armonizate cu un Exod care a avut loc in ultima parte a secolului al XIII-lea, ci acestea cer pentru Exod o data care se gaseste cu cel putin doua secole mai devreme. Perioada Judecatorilor de la Iosua la Samuel nu poate fi comprimata intr-o perioada de aproximativ 150 ani, fara a constrange naratiunea biblica a acelei parti din istoria lui Israel.

In plus, o inscriptie a regelui Merneptah, care e considerat de catre sustinatorii Exodului din sec. al XIII-lea ca fiind faraonul Exodului, marturiseste si ea impotriva acestei teorii, deoarece inscriptia aceasta pretinde ca regele s-a luptat cu israelitii in Palestina si i-a biruit. Merneptah a domnit numai cativa ani si, daca Exodul a avut loc sub domnia lui, israelitii care au pribegit prin pustie timp de aproape patruzeci de ani ar fi fost inca la Sinai atunci cand el a murit. Astfel nu ar fi fost posibil sa-i biruiasca in Palestina. Acceptarea lui Merneptah ca faraon al Exodului cere deci alte corectari ale rapoartelor sacre. De aceea se presupune de catre sustinatorii unui Exod din sec. al XIII-lea ca nu toate triburile lui Israel fusesera in Egipt, ci ca Merneptah a luptat cu israelitii care ramasesera in Canaan.

In plus, dovezile aparent favorabile pentru un Exod sub Ramses II pot fi intelese intr-o asa maniera, incat sa nu excluda Exodul mai timpuriu recomandat in acest comentariu. Numele Ramses din Geneza si Exod, adesea prezentate ca dovada a Exodului din sec. al XIII-lea, probabil reprezinta o modernizare, o adaptare, de catre scriitorii posteriori a unor nume mai vechi (vezi la Geneza 4,11; Exod 1,11). Apiru, mentionati in textele lui Ramses II ca lucratori sclavi, pot fi Habiru sau evrei, fara a presupune ca ei se refera la israelitii care erau oprimati in Egipt inainte de Exod, deoarece Ramses putea sa foloseasca sclavi evrei in lucrarea sa de constructie, pe cand israelitii erau in Palestina in cursul perioadei judecatorilor. Faptul ca ruinele unor cetati palestiniene nu prezinta semne de distrugere in secolul al XIV-lea i.Hr., ci le prezinta peste 150 de ani, poate fi de asemenea explicat intr-un mod satisfacator. Distrugerea unor cetati cucerite pe vremea lui Iosua nu a fost deplina, iar israelitii nu au facut incercari de a le ocupa, ci le-au lasat in mainile canaanitilor (vezi la Judecatori 1,21.27-33). Trebuie de asemenea sa se retina ca nu toate identificarile locurilor vechi sunt certe. Tell Beit Mirsim, de exemplu, fusese identificat ca fiind cetatea Debir cucerita de Otniel (Iosua 15,15-17), dar nici o dovada precisa nu a fost scoasa la iveala in timpul sapaturilor care sa dovedeasca corectitudinea unei identificari de altfel foarte plauzibila.

O cronologie biblica bazata pe inceputul lui Solomon de a construi Templul la 480 de ani de la Exod (vezi vol. I, p. 191) cere un Exod in sec. al XIII-lea (cf. GC, p. 23; PP, p. 204,514,627,628,703; PK, p. 229,230). Pornind de la aceasta, exodul in secolul al XIII-lea trebuie sa fie respins, ca si vederea sustinuta de multi invatati biblici, ca Ramses II a fost faraonul oprimarii, iar fiul sau, Merneptah, faraonul Exodului.

Merneptah – Cand a ajuns la tron in 1232 i.Hr., Merneptah al XIII-lea, fiul lui Ramses, era deja un om varstnic si a facut fata la o invazie de libieni. El pretinde ca a rezistat cu succes la aceasta incercare si ca a luat noua mii de prizonieri, dintre care peste 1000 erau greci. Pe stela sa de victorie, el vorbeste si despre o campanie impotriva mai multor cetati si popoare din Palestina, printre care sunt mentionati iraelitii. Acest pasaj important zice :

“Pustiit este Tehenul (trib libian);

Hatti (tara hettitilor) e pacificata;

Cucerit e Canaanul impreuna cu orice rau;

Castigat e Ascalonul, luat este Ghezerul;

Yanoam, nimicit;

Israel e pustiit, numai are samanta;

Hurru (tara horitilor) a ajuns o vaduva din cauza Egiptului.”

Acest faimos pasaj deja mentionat, arata ca Merneptah s-a luptat cu israelitii intr-una dintre campaniile lui palestiniene, asa cum arata numele acestora in legatura cu cetati palestiniene. Amplasarea lui Israel intre cetatile Ascalon. Ghezer, Yanoam si Tara hunitilor este o indicatie asupra locului unde l-a intalnit regele. Primele cetati dintre cele mentionate se aflau in Palestina de sud-vest, in timp ce Hurru poate sa fie pentru locuitorii partii de sud-est a tarii (Edom) sau sa fie un termen general pentru Palestina, asa cum e deseori folosit in inscriptiile egiptene. E cat se poate de interesant ca numele Israel sa fi primit determinativul hieroglific pentru popor, iar celelalte nume sa aiba sensul determinativ de tara straina. Acestea arata ca israelitii cu care s-a luptat atunci nu erau considerati pe vremea aceea un popor deja stabilit care sa corespunda cu situatia din timpul perioadei Judecatorilor, asa cum e descrisa in Biblie. Intrucat campania lui Merneptah a avut loc in perioada triburilor lui Israel, cand inca se luptau sa se stabileasca in Canaan, ele puteau sa fie descrise pe un monument egiptean numai ca un popor nefixat, nu ca o natiune cu un loc de bastina stabil.

De asemenea, din timpul lui Merneptah ne vin rapoarte interesante facute de slujbasi care pazeau frontiera de nord a Egiptului, slujbasi care pot fi comparati cu personalul modern al serviciului imigratiei. Rapoartele acestea contin numele si functia fiecarei persoane care trecea granita, mai ales curieri in serviciul diplomatic al Egiptului. Se aminteste si de un trib edomit, caruia i s-a permis sa gaseasca pasune temporara pentru turmele lui in delta Nilului. Documentele acestea arata ca frontiera era bine pazita si ca trecerea granitei nu era ceva usor pentru persoane sau grupuri neautorizate in timpul Dinastiei a Nouasprezecea.

Dinastia a douazecea – Moartea lui Merneptah a marcat inceputul unei perioade de haos politic in Egipt, care a durat cativa ani. Regii au urmat unul dupa altul la tron intr-o succesiune rapida, unul fiind chiar sirian. Cu timpul, tara a fost salvata din aceasta stare de lucruri trista de catre un om de origine necunoscuta, numit Setnakht, care a devenit fondatorul Dinastiei a Douazecea. Cand acesta a parasit tronul pentru fiul sau, care a devenit Ramses III (1198 – 1167 i.Hr.), Egiptul avea din nou un rege puternic si energic, care a izbavit tara sa de o mare primejdie.

In timpul de slabiciune egipteana care a precedat domnia lui Ramses III, libienii se infiltrasera in regiunea fertila a Deltei si alcatuiau o amenintare tot mai mare pentru securitatea interna a tarii. Simpla lor prezenta era o continua amenintare, deoarece, in caz de invazie, exista riscul ca ei sa faca o coalitie cu compatriotii lor care se aflau dincolo de granita apuseana a Egiptului. In anul al cincilea al domniei sale, Ramses III a pornit razboi impotriva libienilor si, intr-o batalie sangeroasa, i-a infrant. El pretinde ca a ucis 12 535 dintre ei si ca a luat mii de prizonieri.

Popoarele maritime – Dupa ce a inlaturat primejdia din apus, Ramses a trebuit sa faca fata uneia si mai mari, o primejdie de la nord-est. Asa-numitele Popoare Maritime din Creta, Grecia, Insulele Egee si poate din Sardinia si Sicilia au pornit spre est. Ele au invadat si au nimicit cetatile de pe tarm Asiei Mici, cum ar fi Troia, apoi regatul Hitit, ca si un numar de state din Siria de Nord, ca Ugarit, si au inaintat in jos pe tarmul Feniciei si Palestinei, intr-un efort de a invada tara civilizata, cea mai mare de vremea lor, fertila vale a Nilului. Printre ei erau Tjekkaerii si filistenii, cei din urma, impreuna cu familiile lor, venind cu care trase de boi. Ambele triburi s-au colonizat pe tarmul Palestinei, dupa ce s-a terminat migrarea Popoarelor Maritime. Dandu-si seama de gravitatea situatiei, Ramses III a intampinat ostile vrajmase la hotarul palestinian, in al optulea an al domniei sale. Intr-o mare batalie, el le-a produs o serioasa infrangere navalitorilor si le-a distrus flota cand au incercat sa debarce intr-unul dintre canalele Nilului. Desi a fost capabil in felul acesta sa izbaveasca Egiptul de o invazie, Ramses n-a fost destul de tare sa-i alunge pe Tjekkeri si filisteni din Palestina. Asezandu-se acolo, ei au stapanit bogata regiune a litoralului timp de mai multe secole. La aceasta au fost probabil ajutati de anumite triburi filistene care sosisera inainte de miscarea Popoarelor Maritime, care au adus in tara puternice contingente ale popoarelor inrudite rasial.

In Medinet Habu, un templu construit de Ramses III in Teba de Apus si astazi unul dintre cele mai bine pastrate dintre toate templele preelenistice, regele a zugravit bataliile sale in reliefuri monumentale. Picturile acestea sunt de mare valoare, deoarece infatiseaza diferitele popoare cu care a luptat Ramses.

Filistenii apar cu coifurile lor tipice cu pene, dupa care pot sa fie totdeauna deosebiti. Mai sunt si alte Popoare Maritime: serdenii (sau sardinienii), siculii (sicilienii), dardanii din Asia Mica apuseana, aheii din Insulele Egee si alte popoare, toti cu coifurile lor tipice sau alte semne caracteristice. Reliefurile acestea, zugravind razboaiele din vremea aceea pe uscat si pe mare, alcatuiesc in acest fel importante surse materiale ilustrative pentru o intelegere corecta a miscarilor rasiale, care au avut loc in tarile mediteraneene estice, in perioada judecatorilor din Israel, dar miscari care nu l-au afectat pe poporul Israel.

Israelitii au trait in hinterlandul Palestinei, si caile principale de comunicatie de-a lungul coastei au fost martore la bataliile hotaratoare ale timpului. Totusi, in timpurile ulterioare ale judecatorilor, filistenii si-au consolidat stapanirea in regiunile de pe litoralul Palestinei si au amenintat existenta nationala a lui Israel. Ei si-au extins influenta asupra parti muntoase a Palestinei si l-au subjugat pe Israel pentru decenii. Razboiul cu filistenii s-a dovedit a fi de lunga durata si lupta lor pentru libertate a inceput sub domnia lui Samson, a continuat sub aceea a lui Samuel si Saul si a fost incheiata in timpul domniei lui David.

Ramses III nu numai ca a reusit sa izbaveasca Egiptul de primejdiile din afara, dar a promovat si securitatea ei interna. Un text descrie cu satisfactie ca din nou “femeile puteau sa umble pe unde doreau, fara molestare”. De la sfarsitul domniei lui Proverbeine marele Papyrus Harris, acum in Muzeul Britanic, care contine un rezumat al darurilor pe care regele le facuse diferitelor temple si diferitilor zei si al proprietatilor pe care le posedasera templele inainte de el. Acest document valoros e o sursa majora de informatii cu privire la economia seculara si ecleziastica a Egiptului din acel timp. Totusi doua mari probleme sunt puse de acest manuscris: (1)darurile regelui erau adaugate la proprietatile anterioare sau erau o confirmare regala a vechilor posesiuni? (2) In ce raport se afla aceste daruri si proprietati cu economia Egiptului? De aceea, documentul acesta a fost interpretat diferit de mai multi invatati. Breasted considera ca aproape 8% din populatia Egiptului se afla in slujba templului si ca aproape1 5% din teren era proprietate ecleziastica. Schaedel insa sustine ca cifrele ar trebui sa fie 20% si 30%. Indiferent care ar fi cifrele adevarate e evident ca conducatorii ecleziastici jucau un rol important in Egipt pe vremea aceea si ca nici un rege nu avea sansa de a supravietui, decat daca era sustinut de ei.

Egiptul in declin – Ramses III, dupa cate se pare, a cazut victima unei conspiratii de harem, in care au fost amestecate cateva dintre concubinele lui si cel putin unul dintre fiii lui, pe langa inalti functionari de stat. Unele dintre relatarile judiciare care se ocupa de anchetarea cazului si de sentintele pronuntate ne sunt astazi la indemana. Aceste documente aduce in mod direct lumina asupra sistemului judiciar al Egiptului antic si indirect asupra cazului celor doi curteni care au fost in inchisoare impreuna cu Iosif in timpul cat cazurile lor erau cercetate (vezi Geneza 40,1-3).

Ramses III a fost urmat de un numar de regi slabi, fiecare dintre ei purtand numele de Ramses, de la Ramses IV pana la XI (1167-1085 i.Hr.). In perioada domniei lui, Egiptul a experimentat un declin continuu al puterii regale si o crestere echivalenta a influentei preotesti. Amen, alcatuind partea cea mai influenta si puternica a cetateniei ecleziastice a Egiptului, in cele din urma a rasturnat dinastia si l-a facut rege pe marele preot.

O data cu deteriorarea puterii politice si economice, tulburarile interne ale Egiptului au devenit acute. Ramses III a fost ultimul rege care a detinut Beth – Shan in valea Isreel care fusese timp de secole o cetate egipteana. Desi piedestalul unei statui a lui Ramses VI a fost gasit in timpul sapaturilor la Meghido, nu exista nici cea mai mica dovada ca regele acesta a avut vreo influenta in Palestina. Statueta aceasta putea sa fi fost trimisa in Palestina ca dar. Ultimul nume regal mentionat in inscriptiile din minele de cupru de la Sinai este acela al lui Ramses IV, aratand ca dupa el nu au mai fost trimise expeditii la Sinai, in scopuri miniere.

Pierderea ultimelor posesiuni externe a pricinuit o crestere a saraciei si a nesigurantei si, de asemenea, a cauzat inflatia. Un sac de orz a crescut la pret de la 2 la 8 deben. Speltul, un soi de grau mai ieftin, a crescut de la 1 la 4 deben. Nivelul de trai a scazut din cauza costurilor ridicate, de asemenea, veniturile celor de la conducere au scazut astfel ca nu-i mai puteau plati pe functionari si pe lucratori. Si toate acestea au avut ca rezultat izbucnirea unor greve din partea functionarilor de stat, primele greve relatate in istorie. In felul acesta, au aparut mai multe probleme serioase in locuri unde multi oameni erau ocupati cu lucrari publice, de exemplu in Teba de apus, unde intretinerea uriaselor necropole regale cu toate templele lor necesita un mare efort.

O alta cauza a situatiei dificile era raspandirea larga a coruptiei oficiale. De exemplu, poate fi citat cazul unui functionar public, care avea raspunderea cerealelor din Egiptul Inferior la templul lui Khnum, pe Elefantina in Egiptul Superior. Cand a fost judecat pentru ultima data pentru delapidare s-a constatat ca, din 6350 de saci de cereale pe care ii primise in curs de 9 ani, predase numai 576 de saci, cam 9 % din total. Restul de 91 % din cereale isi insusise el in colaborare cu anumiti scribi, controlori si cultivatori atasati la templul lui KhNumeri Rapoartele din vremea aceea vorbesc si de bande de soldati vagabonzi si pradalnici, care erau o nenorocire pentru populatie, cat si de cazuri de jefuire a mormintelor. De atunci, populatia suferea sub criza economica a vremii, in timp ce oricine stia ca imense comori de aur si de argint erau ascunse in mormintele regale din vaile regilor si ale reginelor din Teba de apus. Nu e lucru surprinzator sa citesti despre incercari de a obtine unele dintre aceste comori. Rapoartele disponibile despre anchetele facute de jefuire a mormintelor, lasa impresia ca insusi slujbasii oficiali au fost implicati in aceste jafurile. Astfel de jafuri au avut loc atat de frecvent mai tarziu, incat fiecare mormant regal, cu exceptia aceluia al lui Tutankhamen, a fost candva jefuit. Aproape nimic nu a ramas pentru arheolog. Pe la sfarsitul Dinastiei a Douazecea (1085 i.Hr.), Egiptul ajunsese la unul dintre punctele cele mai de jos din lunga si impestritata lui istorie. Nu ramasese nimic din bogatia si slava lui anterioara. Trimisii lui imputerniciti erau dispretuiti in tarile straine, asa cum scot la iveala intamplarea lui Wenamon si o scrisoare satirica, asa cum se va vedea in legatura cu istoria judecatorilor lui Israel. Egiptul ajunsese “o trestie franta” dupa cum un ofiter asirian il numea in batjocura cateva secole mai tarziu, pe vremea lui Ezechia (2 Regi 18,21). Slabiciunea aceasta, care a inceput pe vremea judecatorilor, s-a dovedit o binecuvantare pentru tanara natiune a lui Israel, care a putut in felul acesta sa se dezvolte fara sa fie impiedicata de o putere vecina puternica.

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania