Sudarea legăturii de iubire dintre părinţi şi copii

Sudarea legăturii de iubire dintre părinţi şi copii

Ultimele decenii au fost martorele unor probleme neobişnuite în familii. Ratele alarmante de copii abuzaţi fizic, consumul de droguri sau alcool, adolescente însărcinate, violenţa domestică, toate acestea atestă faptul că în orice cultură, familia are probleme. Când familiile au probleme, naţiunea are probleme. Familiile de pretutindeni – din biserică şi din comunităţile înconjurătoare – au nevoie de informaţii şi intervenţii care să le ajute să crească spre o sănătate optimă.
Un domeniu în care familiile au nevoie de ajutor este cum să-şi iubească cu adevărat copiii. Majoritatea părinţilor se străduiesc să-şi iubească copiii; şi asumpţia noastră este că aşa şi e normal. Dar cum se face că deşi părinţii spun că îşi iubesc copiii, copiii nu sunt de aceeaşi părere? Aceasta este ceea ce numim o fracturare a legăturii de iubire. Astăzi, majoritatea părinţilor muncesc din greu ca să câştige suficienţi bani pentru a le asigura un viitor copiilor, dorind ca aceştia să aibă o casă mai bună, o educaţie mai bună, un viitor mai bun decât au avut ei. Însă nu de puţine ori, părinţii simt că cu cât fac mai mult, cu atât mai puţin copiii lor par să înţeleagă şi să le aprecieze bunele intenţii. Oricât de preocupaţi ar fi părinţii pentru copiii lor, nu este nici o garanţie că rezultatele vor fi întotdeauna cele intenţionate.
Ce putem face pentru a repara aceste fracturi? Cum să-şi iubească părinţii copiii în aşa fel ca aceştia să se simtă iubiţi?
Presiuni familiale simţite de părinţi şi copii
Şi părinţii şi copiii se confruntă cu presiuni reale în lumea de azi, cu efecte profunde asupra comportamentului lor în relaţii.
Exerciţiu pe grupe mici. Formaţi grupe mici şi invitaţi părinţii să enumere câteva presiuni şi realităţi pe care le resimt în lucrarea lor parentală. Cu ce presiuni se confruntă copiii lor? După 10-15 minute, puneţi întrebări grupelor. În sumar, evidenţiaţi următoarele puncte, unele dintre care este foarte posibil să fie identificate în discuţiile pe grupe.

Presiuni asupra părinţilor.
Unii părinţi simt că muncesc pe brânci, dar nu sunt apreciaţi pentru aceasta.
Unii cred că sunt prea „severi” cu copiii, în permanenţă corectându-i şi disciplinându-i pentru a-i ţine pe calea îngustă şi sigură.
Unii consideră că sacrifică şi dăruiesc totul, doar ca să vadă comportamentul copilului lor şi relaţia cu el deteriorându-se de la o zi la alta.
Unii se simt vinovaţi pentru că deşi îşi iubesc copiii, adesea se simt stresaţi sau neajutoraţi în preajma lor.
Uneori se simt chiar neagreaţi de copii. (Clinton & Sibcy, 2006, pag. 16)
        Presiuni asupra copiilor
Copiii şi adolescenţii se confruntă cu probleme care nu erau prezente în urmă cu o generaţie.
Statisticile din SUA prezintă o imagine de coşmar:
La fiecare 9 secunde, un elev de liceu abandonează şcoala.
La fiecare 23 de secunde, o femeie necăsătorită naşte.
La fiecare 8 minute, un copil este arestat pentru delicte violente.
La fiecare 41 de minute, un copil sau un adolescent moare într-un accident.
La fiecare 5 ore, un copil sau un adolescent se sinucide. (Clinton & Sibcy, 2006, pag. 15)
Ascensiunea criminalităţii juvenile în Asia. Un număr recent dintr-un cotidian din Singapore acuza lucrarea parentală defectivă pentru valul în creştere de infracţiuni comise de adolescenţi în Singapore şi în restul Asiei. Adolescenţi înfometaţi de dragoste ajung în tovărăşii rele, nota articolul, iar adolescenţii care nu primesc atenţie şi supraveghere din partea părinţilor sau care sunt controlaţi prea mult de părinţi autoritari pot fi conduşi la comiterea unor delicte. Părinţii care îşi altoiesc copiii şi chiar pe cei adolescenţi susţin că fac asta pentru că îi iubesc şi doresc să-i schimbe în bine. Însă lucrul acesta poate avea drept consecinţă exasperarea celor tineri şi alunecarea într-o existenţă delicventă. (Teo, 2010).
Copiii strigă ca să fie înţeleşi. Un articol din Japan Times, din septembrie 2001, observa că ar trebui să încercăm să restaurăm dialogul cu copiii noştri. În spatele actelor lor de violenţă subită se găseşte un strigăt nerostit că „ceilalţi pur şi simplu nu înţeleg ce simt”.
Exerciţiu. Ce spun de fapt şi de drept aceste ştiri? Care credeţi că este relaţia dintre nevoile nesatisfăcute ale tinerilor şi comportamentul lor? Care este mesajul pentru părinţi în toate acestea?
De ce această fracturare a relaţiei de iubire dintre părinţi şi copii?
Este interesant că deşi majoritatea părinţilor sunt dornici să-şi iubească copiii, aceştia se simt de fapt neiubiţi. Şi aceasta mai ales când părinţii sunt hiper-protectivi, hiper-indulgenţi sau hiper-autoritari (Clinton & Sibcey, 2006, pag. 5). Haideţi să explorăm aceste comportamente parentale.
Părintele tip „cloşcă” (hiper-protectiv). Conducătorul seminarului poate citi sau relata cu propriile cuvinte povestea lui Tim, din continuare. Alternativ, împărţiţi câte un exemplar la fiecare participant. Invitaţi-i să se grupeze câte 4-6 şi să dezbată următoarea întrebare: Care sunt indiciile hiper-protectivităţii în acest studiu de caz?
Tim
La cei 2 ani, Tim era mic de înălţime. Născut prematur, era cât se poate de preţios pentru părinţii lui care aşteptaseră mulţi ani să aibă un copil. Prin urmare, înainte să se nască, mămica şi tăticul şi-au promis reciproc că îi oferi lui Tim tot ce e mai bun şi că îl vor iubi cu toată inima.
Când veneau la biserică, părinţii îl aduceau în cărucior, chiar şi după ce învăţase să meargă şi singurel. Tălpile pantofiorilor lui erau mereu curate, căci el nu mergea niciodată pe jos. Lui Tim îi displăcea total mizeria şi prefera să stea în căruciorul lui. Dacă vroia să meargă undeva, le spunea părinţilor să-l ducă în braţe acolo. Părinţii se temeau în permanenţă că s-ar putea răni sau că ar putea fi nefericit. Îşi făceau griji ca nu cumva să fie în pericol sau să facă o greşeală fatală.
Mai târziu, după terminarea facultăţii, Tim era fericit să locuiască în continuare cu părinţii. Nu avea nicio motivaţie să se aventureze pe piaţa muncii, de teamă că oamenii nu-l vor trata bine. Casa era pentru el un cocon confortabil, iar părinţii se bucurau să-l aibă în preajmă.
Câteva consecinţe ale protecţiei excesive. Puneţi întrebări pe grupe mici. Discutaţi efectele protecţiei excesive asupra copiilor. Puteţi prezenta şi alte ilustraţii care să evidenţieze următoarele idei:
Protejarea excesivă vatămă spiritul copiilor.
Protejarea excesivă împiedică dezvoltarea copiilor în adulţi puternici şi independenţi.
Protejarea excesivă produce copii incapabili să câştige încrederea celorlalţi.
Protejarea excesivă produce copii incapabili să ia decizii bune.
Protejarea excesivă îi împiedică pe copii să înveţe din greşeli. (Clinton & Sibcey, 2006, pag. 9).
Părintele tip „sergent de armată”. Acest tip de părinte conduce familia într-o disciplină strictă – stabileşte reguli, tună comenzi, îşi menţine copiii într-un cadru strict. Copiii adesea cresc într-un climat de frică, îi văd pe adulţi ca pe nişte intimidatori. Un efect negativ al acestui stil parental este impactul pe care-l are asupra auto-percepţiei copilului. Una dintre cele mai mari tragedii parentale are loc atunci când copilul creşte gândind despre sine:
Sunt rău.
Nimeni nu mă place.
Nu-mi am locul nicăieri.
Nu contez prea mult.
Nu sunt suficient de bun. (Toh, 2009, pag. 5)
Interogatoriile şi ordinele sunt tipice pentru părintele „sergent”. Cineva spunea că unii copii sunt zilnic bombardaţi cu până la 1200 de comenzi şi interogaţii, cu efectul hiper-controlării copilului. De exemplu:
„Jim, e timpul să te scoli.”
„Nu uita să te speli pe dinţi.”
„Te-ai spălat pe faţă?”
„Mănâncă toate legumele.”
„Unde-ţi sunt cărţile?”
„Unde ţi-ai lăsat haina?”
Exerciţiu pentru în clasă. Unii participanţi fără îndoială sunt familiarizaţi deja cu acest stil parental. Invitaţi-i să dea exemple şi de alte comenzi şi interogaţii. Apoi întrebaţi: care este efectul acestui stil parental asupra copiilor? Concluzionaţi cu următoarele idei:
Comportamentul hiper-autoritar din partea părinţilor adesea:
Conduce la răzvrătire, mânie, izolare emoţională.
Generează lupte nenecesare cu copiii.
Îi deprinde pe copii să creadă că succesul personal vine doar prin performanţe şi perfecţionism.
Îi poate determina pe copii să-şi neutralizeze emoţiile prin consum de droguri, alcool, sau alte forme de adicţii. (Clinton & Sibcy, 2006, pag. 52).

Unele consecinţe ale hiper-controlului.
Copiii au probleme de relaţionare şi de intimitate.
Se învinovăţesc pentru orice.
Se prefac că se conformează sau asumă o agresivitate pasivă.
Se preocupă excesiv de ce gândesc alţii.
Le este greu să se relaxeze sau să se distreze. (Clinton & Sibcy, 2006, pag. 53-55).
Sindromul „părintele Disney” (hiper-indulgenţă). „Tatăl Disney” este un termen colocvial, folosit pentru tatăl divorţat care atunci când sunt cu el, îşi tratează copiii ca şi cum ar fi în vacanţa vacanţelor, dar poate fi extins şi la părinţii hiper-indulgenţi care nu le refuză nimic copiilor – jucării, haine, privilegii. Numim acesta „sindromul părintelui Disney”. În încercarea de a-şi potopi copiii cu fericire şi securitate, aceşti părinţi nu stabilesc nicio limită, iar copiii cresc cu incapacitatea de a face faţă dezamăgirilor din viaţă.
Exerciţiu pentru grupe mici. Discutaţi istoria lui Sam din continuare. Care sunt indiciile hiper-indulgenţei?
Sam
Sam este un exemplu de copil răsfăţat. Provine dintr-o familie înstărită, ambiţii părinţi cu cariere, tatăl, un om de afaceri de succes. Încă de mic, Sam a primit tot ce a vrut – jucării, aparate electronice, cărţi, chiar şi piese de artă. A crescut fără să-i lipsească nimic. În adolescenţă, dacă vedea o piesă de artă care îi plăcea, plătea mii de dolari şi o cumpăra fără să stea pe gânduri. Părinţii îi ofereau tot ce-şi dorea şi chiar mai mult.
Crescând într-un astfel de mediu, ori de câte ori nu obţinea ce vroia sau era respins într-un fel, lui Sam îi era foarte greu să accepte. Astfel se face că, atunci când prietena lui, pe care o iubea profund, a încheiat relaţia care dura de 3 ani, Sam nu a avut aptitudinile necesare pentru a-şi rezolva criza emoţională şi s-a sinucis.
Câteva consecinţe ale hiper-indulgenţei. Biblia avertizează împotriva răsfăţării exagerate a copiilor, în Prov. 19:18: „Disciplinează-ţi copii cât ai ocazia; indulgenţa îi distruge.” (The Message). Copiii trataţi cu hiper-indulgenţă adesea prezintă următoarele caracteristici:
Foarte egoişti
Un slab sentiment al realizării
Lipsa auto-controlului
Sentimentul îndreptăţirii
Impulsivi şi imaturi (Clinton & Sibcy, 2006, pag. 46-49)
Oferind copiilor tot ce vor ei nu îi pregătim ca să fie adulţi maturi şi responsabili. Nu de puţine ori hiper-indulgenţa sau răsfăţarea îi face pe copii nemulţumiţi, nesatisfăcuţi, lacomi. Devin sclavii cultului ultimelor noutăţi; cu cât primesc mai mult, cu atât vor mai mult. Cu fiecare jucărie sau libertate nouă, noutatea se estompează mai mult şi mai repede.
În general, copiilor răsfăţaţi le displace orice le pricinuieşte vreun neajuns: treburile din casă sunt „plictisitoare” şi chiar vor refuza să le facă. Se bosumflă când nu li se face pe plac. Dacă părinţii pun piciorul în prag, adică nu cedează şi rămân fermi pe poziţie, copiii se tăvălesc pe jos, ţipă ş.a.m.d, în încercarea de a-şi manipula părinţii. Curând aceşti părinţi devin frustraţi, supăraţi şi nemulţumiţi deoarece copiii lor au ajuns nişte răsfăţaţi. Însă, chiar şi atunci, cei mai mulţi nu pot spune nu, acceptarea fiind singura cale pe care o cunosc pentru a oferi şi primi iubire.
De ce hiper-indulgenţă? Motivele pentru care părinţii îşi răsfaţă copiii pot fi multe. Unii pur şi simplu repetă propria experienţă avută cu părinţii lor sau reacţionează la creşterea primită în familii autoritare. Indulgenţa excesivă poate deriva din simţământul de vinovăţie din cauza timpului limitat pe care îl acordă copilului. Sau pot fi cauze care coboară mai profund, până la vreo respingere sau privaţiune suferită în copilărie. Iar pericolele indulgenţei sunt reale şi nu se limitează doar la a avea un copil răsfăţat.
Importanţa echilibrului. Copiii au nevoie de structură şi responsabilitate în viaţa lor. Fără acestea, pot deveni tot mai nesiguri, iritabili şi plictisiţi. Ellen White avertizează împotriva extremelor în controlarea/facerea pe plac copiilor:
„Noi auzim strigătul îndurerat şi chinuit al taţilor şi mamelor care deplâng purtarea copiilor lor, puţini dându-şi seama că ei aduc durerea şi chinul asupra lor înşişi şi ruina copiilor lor, prin afecţiunea lor greşită. Ei nu-şi dau seama de răspunderea dată lor de Dumnezeu de a educa pe copiii lor pentru obiceiuri bune încă din pruncie.
Părinţilor, voi sunteţi într-o mare măsură răspunzători pentru sufletele copiilor voştri. Mulţi îşi neglijează datoria în primii ani ai vieţii copiilor lor, socotind că atunci când vor fi mai în vârstă vor fi foarte atenţi să reprime răul şi să se instruiască în cele bune. Dar timpul potrivit pentru ei când să facă această lucrare este atunci când copiii sunt bebeluşi în braţele lor. Nu este bine ca părinţii să dezmierde sau să satisfacă toate capriciile copiilor lor, după cum nu este drept nici să abuzeze de ei. O cale de acţiune hotărâtă şi cinstită va produce cele mai bune rezultate.” (White,1948, pag. 313)
Mama n-ar trebui să permită copilului să câştige vreun avantaj asupra ei în nici o împrejurare, iar pentru a-şi menţine autoritatea nu este necesar să recurgă la măsuri aspre; o mână fermă şi sigură şi o bunătate ce convinge pe copil de iubirea ta va atinge scopul. (White, 1954, pag. 83)
Ce ne arată studiile: Studiul 4-H privind dezvoltarea pozitivă a tinerilor. Acest studiu a fost sponsorizat de către Consiliu Naţional 4-H (organizaţie a tinerilor din SUA, care promovează dezvoltarea holistică a tinerilor – head – cap, heart – inimă, hand – mână şi health – sănătate. Este primul studiu longitudinal (observare repetată pe parcursul mai multor ani) de măsurare a caracteristicilor dezvoltării pozitive a tinerilor. Început în 2001 şi condus de Richard M. Lerner, Ph.D., profesor la Universitatea Tufts din Massachusetts, studiul a constat din 8 „valuri” de cercetare pe parcursul perioadei 2001-2010, asupra a peste 4000 de tineri şi 2000 de părinţi din 25 de state americane. Studiul a măsurat impactul factorilor personali şi sociali asupra dezvoltării unui tânăr. Potrivit dr. Lerner, trei lucruri sunt necesare pentru ca tinerii să „înflorească”:
Fiecare copil are nevoie mai întâi să dezvolte o relaţie de calitate şi de durată cu adulţi competenţi şi iubitori (părinţi, profesori, instructori, mentori). În al doilea rând, oportunităţile de învăţare a aptitudinilor de vieţuire şi leadership, prin participare la programe structurate, în afara orarului şcolar, ca de exemplu 4-H. În al treilea rând, şansa de a aplica aceste aptitudini în activităţi comunitare apreciate. Dacă părinţii clădesc aceste 3 elemente în viaţa copiilor lor, aceştia vor ajunge nişte tineri sănătoşi şi productivi. (Ten Tips for Raising Happier, Healthier Teens).
Copiii care ajung nişte adolescenţi şi adulţi sănătoşi se bucură de o relaţie apropiată cu părinţii, rudele, precum şi cu alţi adulţi, precum profesorii, liderii din biserică şi alţi mentori. Sentimentul că sunt iubiţi şi că cineva le poartă de grijă este un element esenţial în dezvoltarea sănătoasă a copiilor noştri. Părinţii care sunt implicaţi în viaţa copiilor lor, fiind prezenţi fizic acasă în momentele cheie ale zilei, pentru a fi laolaltă în momentele importante – cum ar fi dimineaţa, seara după cină şi la culcare – îşi întăresc legăturile cu copiii lor.
Conectivitatea
Totul ţine de conectivitate! Conectivitatea este o nevoie profundă pe care o are orice fiinţă umană. Satisfacerea acestei nevoi este ameninţată serios astăzi. Prin „conectivitate” ne referim la conştienţa existenţei altor oameni în lanţul familiei de generaţii şi relaţii: există verigi către trecut, către viitor şi lateral, către oamenii care împărtăşesc aceleaşi rădăcini şi aceleaşi valori. La un nivel mai larg, conectivitatea denotă faptul că generaţiile dintr-o comunitate sunt importante una pentru cealaltă, că există un liant care îi ţine pe toţi laolaltă.
Conectivitatea reclamă dedicarea de timp şi eforturi. Necesită dispoziţia de a fi persistent, de a menţine conexiunea chiar şi atunci când este dificil. Totodată reclamă aptitudinea de abordare, de confruntare a simţămintelor negative care inevitabil apar atunci când te apropii de cineva.
Exerciţiu pentru grupe mici. Împărţiţi Fişa #1, Idei practice cu privire la menţinerea conectivităţii. Invitaţi grupele mici de participanţi să discute împreună lista, amintindu-şi ocaziile în care au simţit că aceste sugestii au ajutat la consolidarea legăturilor de familie. Cum ar putea aplica şi alte puncte de pe listă, noi pentru ei?

Sugestii practice pentru menţinerea conectivităţii.
Acordaţi prioritate maximă timpului petrecut în familie.
Planificaţi ocazii de petrecere împreună a unui timp de calitate.
Fiţi încurajatori: vorbiţi pozitiv, exprimaţi-vă dragostea şi preocuparea.
Confruntaţi-vă problemele împreună, ca o familie. Confruntarea cu durerea stimulează conectivitatea.
Strângeţi amintiri fericite. Lăsaţi ca ritualurile de familie să vă unească şi să lege legăturile.
Cunoaşteţi-vă unul pe celălalt în moduri noi. Împărtăşiţi simţăminte, istorii din trecut, vise de viitor.
Povestiţi-vă experienţele din viaţă copiilor voştri, chiar şi pe cele nu foarte bune. Fiţi deschişi să cereţi ajutorul copiilor atunci când este posibil.
Susţineţi interesele şi hobby-urile copiilor, fără a prelua conducerea. Fiţi fericiţi să le lăsaţi libertatea de a-şi dezvolta aptitudinile fără a superviza fiecare detaliu şi fără a căuta o satisfacţie personală prin care să compensaţi ceea ce aţi pierdut în copilărie.
Implicaţi-vă, ca familie, în activităţi şi cauze altruiste pentru vecini şi comunitate.

Calităţile dragostei necondiţionate
Dragostea necondiţionată este obiectivă.
Dragostea necondiţionată recunoaşte responsabilitatea pentru consecinţe.
Dragostea necondiţionată se focalizează asupra binelui copiilor, asupra punctelor lor tari, asupra alegerilor personale privind cariera etc.
Dragostea necondiţională caută înţelepciunea divină pentru a şti când să rămână fermă şi când să fie flexibilă şi să stea deoparte.
Dragostea necondiţionată este un principiu divin care, integrat în relaţiile de familie, va avea ca rezultat viaţa din belşug, din Ioan 10:10.
Sally Lam-Phoon, Director Familie, Diviziunea Asia-Pacific de Nord
Sursa: http://resursepredici.blogspot.com