Autor Mihai Bala
În ultima vreme, dezbaterile online dintre atei şi creştini se axează asupra ideii de “suflet nemuritor” (sau “spirit indestructibil”). Dacă toate lucrurile fizice din lumea asta pot fi explicate raţional (cauză-efect), sufletul nemuritor pare a fi singurul argument în favoarea existenţei Divinităţii. Apologeţii creştini se simt obligaţi să apere acest concept cu dinţii, spre satisfacţia ateilor, care în acest domeniu au argumente mult mai solide.
“Sufletul nemuritor este o născocire a religiei”, spun ei, “întrucât tot ce ţine de spiritualitatea umană – gândurile, sentimentele, moralitatea – sunt produse fizice ale creierului. Dacă afectezi un anumit lob din creier, omul devine irascibil; dacă afectezi altul, îşi pierde memoria. Când creierul moare, identitatea omului s-a pierdut. Unde mai rămâne loc pentru sufletul nemuritor?”
Bloggerii creştini, în loc să admită că nu au răspunsul la aceste întrebări, construiesc tot felul de “straw-men”, sofisme peste sofisme, care îi dezgustă pe bună dreptate pe cei din tabăra atee.
Pentru mine, este evident că spiritul uman este un produs al corpului, la fel cum software-ul unui computer este produsul hardware-ului. Dacă omul moare, a murit şi spiritul lui! Gândurile, sentimentele şi caracterul uman sunt pierdute.
Totodată, nu consider această realitate un argument împotriva existenţei lui Dumnezeu. Este o gândire extrem de naivă să Îl cauţi pe Dumnezeu în golurile de ştiinţă. “Cum, nu crezi în Dumnezeu?” Atunci cum explici fenomenul X?” Dimpotrivă, faptul că ştiinţa reuşeşte să explice logic fenomenele naturale, constituie o dovadă în favoarea existenţei unui Gânditor care le-a conceput.
Aşa stau lucrurile şi în cazul discuţiei despre spirit. Nu există în interiorul omului vreun organ supranatural, invizibil, ca o antenă prin care omul poate intra în contact cu Divinitatea. Suntem alcătuiţi exclusiv din materie (“ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce”), dar tocmai aici este dovada existenţei Divinităţii: deşi părţile componente sunt cărămizi de lut, rezultatul final este o fiinţă spirituală: o fiinţă care iubeşte, gândeşte, filozofează, descoperă esenţa lucrurilor din jurul ei. O fiinţă care Îl caută pe Dumnezeu şi Îl găseşte.
Natura umană
Facerea 2.7 “Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (“suflet viu”, după multe alte traduceri, între care şi King James).
Aritmetic, crearea omului ar suna cam aşa: trup (ţărână) + suflare de viaţă (viaţă) = suflet viu (omul ca întreg).
Moartea este o operaţie inversă: “Până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat” (Eclesiastul 12,7, BC*)
Acum, dacă merg pe ideea că sufletul este rezultatul final al ecuaţiei, ce este acest “duh” (în unele versiuni tradus cu “suflet” sau “spirit”) care se întoarce la Dumnezeu? Pur şi simplu “suflarea de viaţă”, scânteia divină care a dus la apariţia vieţii. După cum voi arăta, această aritmetică se regăseşte nu doar în cartea Facerii, ci în întreaga Biblie.
Moartea
Biblia nu vede moartea ca fiind o trecere la un nivel superior al existenţei, ci ca pe ceva oribil: “plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Dumnezeu i-a avertizat pe primii părinţi că în ziua în care vor mânca din pomul interzis, vor muri – cea mai rea pedeapsă posibilă. Complet ilogic, dacă definim moartea ca pe o trecere într-o sferă superioară a existenţei! Atunci aceasta ar fi o recompensă, nu o pedeapsă!
Însă Biblia nu priveşte sufletul ca fiind indestructibil. “Că iată toate sufletele sunt ale Mele; cum este al Meu sufletul tatălui, tot aşa şi sufletul fiului; sufletul care a greşit va muri.” (Ezechiel 18.4)
Moartea ca anihilarea existenţei
Dacă, într-adevăr, Biblia afirmă că sufletul este muritor, ar trebui de asemenea să afirme faptul că starea de conştienţă, intelectul, sentimentele omului – toate acestea dispar odată cu moartea. Şi chiar asta afirmă!
“Cei vii ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic şi parte de răsplată nu mai au, căci numele lor a fost uitat. Şi dragostea lor, ura lor şi pizma lor a pierit de mult şi nu se vor mai bucura niciodată de ceea ce se face sub soare. […] în locuinţa morţilor în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici ştiinţă, nici înţelepciune.” (Eclesiastul 9.5-6, 10).
De menţionat că eclesiastul face voit abstracţie de afterlife, până în finalul cărţii, unde afirmă că, totuşi, va exista o judecată finală a tuturor oamenilor.
“Nu morţii Te vor lăuda pe Tine, Doamne […] Ci noi, cei vii, vom binecuvânta pe Domnul de acum şi până în veac.” (Psalm 113.25-26 – sau 115.7 în BC).
“Căci cel ce moare nu-şi mai aduce aminte de Tine şi cine Te va lăuda în locuinţa morţilor ?“ ( Psalm 6, 5 – BC)
“Ce folos ai de sângele meu de mă cobor în stricăciune? Oare, Te va lăuda pe Tine ţărâna, sau va vesti adevărul Tău?” (Psalm 29.9 – sau 30.9 în BC)
Aceste pasaje arată un fapt clar: moartea este opusul vieţii; un regres spre materie (“mă cobor în stricăciune”), nicidecum o trecere spre o stare superioară a vieţii!
Ce rost mai are, atunci, religia?
Conform Bibliei, Dumnezeu este “Singurul care are nemurirea” (1 Timotei 6.16). El le-a oferit oamenilor acest dar al nemuririi, însă condiţionat. Dacă oamenii aveau să aleagă să se despartă de El (prin imoralitate, “păcat”), aveau să piardă nemurirea (dacă mâncau din pomul interzis, primii părinţi urmau să “moară negreşit”). Aşa s-a şi întâmplat!
“De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el.” (Romani 5.12)
Din câte ştiu, Biblia este singura carte sfântă care priveşte moartea ca pe un intrus recent, nu ca pe un fenomen etern!
Deşi moartea a afectat omenirea, Dumnezeu i-a acordat speranţa vieţii veşnice prin jertfa lui Iisus Christos:
“Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 6.23, BC)
“Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor.” (1 Corinteni 15.21)
Promisiunea vieţii veşnice este făcută doar celor credincioşi, după cum spune chiar Iisus:
“Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.” (Ioan 5.24)
Dacă Iisus a venit să ofere viaţa veşnică, de ce încă există moarte?
“Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui. După aceea, sfârşitul, când Domnul va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere. Căci El trebuie să împărăţească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea.“ (1 Corinteni 15.22-26)
Răspunsul este evident: moartea va fi “nimicită” “la venirea Lui”, când va avea învierea celor drepţi. “Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” (Ioan 11.25)
Învierea
Biblia vorbeşte, aşadar, despre o înviere viitoare a morţilor credincioşi. Aceasta este prezentată ca fiind răsplata lor. Dacă, însă, privim moartea ca pe o trecere într-o existenţă superioară, învierea nu ar avea niciun rost. Dumnezeu ar fi chiar sadic să-i întoarcă pe aceşti oameni la o treaptă inferioară a existenţei. Misiunea lui Iisus nu ar avea nici ea rost, întrucât El a venit pentru a învinge moartea. De ce ar fi fost nevoie să înlăture un fenomen benefic umanităţii?
Mai departe, citez un pasaj în care apostolul Pavel tratează exclusiv subiectul învierii:
“De credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi, Pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi, După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul.” (1 Tesaloniceni 4.13-17).
Dumnezeu “va şterge orice lacrimă din ochii lor [ai celor înviaţi] şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21.4)
Dacă prima carte a Bibliei (Facerea) vorbeşte despre un moment al apariţiei morţii, ultima carte (Apocalipsa) vorbeşte despre momentul dispariţiei acesteia. Moartea nu este o stare de normalitate, ci “Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit.” (1 Corinteni 15.26)
Iudeii au preluat credinţa în nemurirea naturală a sufletului abia în urma robiei babiloniene (când canonul Vechiului Testament era deja încheiat). Religia Babilonului, iar mai târziu, ideile elenistice au pătruns inevitabil în gândirea iudaică, astfel că unele cărţi apocrife reflectă această paradigmă nouă. Biblia, însă, a rămas ferită de acest curent filozofic, după cum sper că am reuşit să arăt mai sus.
Aşadar, cred că trebuie să-i mulţumim lui Platon în particular, şi filozofiei greci în general, pentru viziunea noastră actuală asupra morţii.
_______________________________
BC – Biblia, traducerea lui Cornilescu. Am folosit-o uneori datorită limbajului mai uşor de înţeles. Restul pasajelor biblice aparţin traducerii ortodoxe româneşti a Bibliei.
Sursa: http://mihaibala.wordpress.com
