Sute de studii despre teoria evoluţiei darwiniste pot fi greşiteRecent, un grup de cercetători americani şi japonezi au pus sub semnul întrebării o parte din metodele statistice de detecţie a evoluţiei naturale (darwiniste). Astfel, ei au studiat gradul de predicţie corect al acestor metode şi au arătat că acesta este foarte redus, aproape nul. În acest fel ei concluzionează că sute de studii asupra evoluţiei darwiniste, care folosesc aceste metode, sunt probabil greşite.
Chiar dacă acest studiu nu chestionează direct fundamentele teoriei evoluţioniste, el ţine cercetătorii treji. Căci, de multe ori, cercetătorii acceptă cu prea mare uşurinţă lucrările care confirmă o teorie larg acceptată. Pentru a afla mai multe despre acest studiu şi implicaţiile sale, am luat legătura cu dr. Alexandru Iftime, biolog, Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”. Dr. Alexandru Iftime este autor a peste 30 de lucrări ştiinţifice publicate în ţară şi străinătate şi al unui manual de biologie.
Reporter (Cristian Presură): Domnule Iftime, cercetătorii americani pretind că sute de studii asupra selecţiei naturale pot fi greşite. Mai precis, la ce fel de studii se referă? Care sunt metodele folosite în aceste studii?
A.Iftime: Lucrarea citată (Nozawa şi colab., 2009) se referă la studii care încearcă să stabilească dacă anumite diferenţe în secvenţa unor gene (pe care ei le interpretează ca rezultând din mutaţii) au o frecvenţă care poate fi interpretată ca superioară faţă de randomic – adică dacă (interpretând evoluţionist) au fost selectate pozitiv de selecţia naturală. Metodele diferă în principal prin algoritmurile statistice şi prin aceea că una foloseşte ca „referinţă” una din ramurile presupusului arbore evolutiv, iar altă încearcă să reconstituie un ipotetic strămoş comun pe care îl iau ca referinţă. Nozawa şi colab. Au folosit ambele metode şi au comparat rezultatele.
Reporter: Cum au demonstrat autorii articolului că metodele statistice menţionate sunt într-adevăr greşite?
A.Iftime: Au folosit prima metodă şi au obţinut valori corespunzătoare unei selecţii active, apoi cea de-a doua şi au obţinut valori corespunzătoare lipsei selecţiei pentru secvenţele analizate. Apoi au folosit prima metodă (şi variante ale ei) pentru a vedea dacă poate prezice care sunt siturile unde ar interveni selecţia pentru genele vederii diurne şi nocturne, prin comparaţie cu datele experimentale (adică cele obţinute observând unde mutaţia are efecte asupra vederii – deci este supusă selecţiei). Au constatat că metoda eşuează sistematic în predicţii, dând drept importante selectiv cu totul alte situri decât cele constatate experimental.
Reporter: Care este esenţa greşelii în metodele statistice? Pentru că cele mai multe mutaţii care au loc nu afectează organismul? Este metoda statistică pur şi simplu nepotrivită în cazul în care majoritatea evenimentelor sunt nerelevante?
A.Iftime: Codonii sunt unităţile codului genetic. Fiecare codon se compune din trei nucleotide. O nucleotidă conţine un zahăr, o grupare fosfat şi o bază azotată. Cum ADN şi ARN au fiecare în compoziţie 4 tipuri de baze azotate, fiecare poate avea 4 tipuri de nucleotide (după baza azotată din compoziţia lor). Astfel, cum într-un codon sunt 3 nucleotide care pot fi de 4 feluri, apar 64 combinaţii adică 64 tipuri de codoni. Fiecare codon codifică un aminoacid.
Apoi, citirea secvenţei codonilor în procesul de „traducere” a informaţiei genetice duce la formarea unei proteine legând aminoacizi conform secvenţei codonilor. Însă cel mai adesea un aminoacid este codificat de mai mulţi codoni (mai ales cei similari din punct de vedere al secvenţei bazelor azotate) astfel încât frecvent schimbând o nucleotidă din codon, se citeşte exact acelaşi aminoacid. Astfel, numeroase mutaţii nu au nici un efect.
Metoda statistică criticată de Nozawa şi colab. „se păcăleşte” din cauza frecvenţei mai mari a diferenţelor fără efect la traducere. Mai grav, ea nu depistează chiar siturile unde diferenţele sunt semnificative.
Comparatie intre locatiile observate experimental unde a avut loc mutatia (albastru), si cele prezise de metodele statistice (rosu).
Rep: Care sunt implicaţiile studiului asupra teoriei evoluţiei naturale?
A.Iftime: Prima implicaţie este că, aşa cum spun şi autorii, nu trebuie luate în seamă rezultatele statistice care ar indica selecţie pozitivă, dacă nu sunt confirmate biologic. Se tinde oarecum a se face matematică cu secvenţele genelor, uitându-se un pic de complexitatea sistemelor biologice, de funcţionalitatea lor. A doua ar fi că niciuna din metode nu indică corect selecţia naturală. După studiul acesta, ai fi tentat de a spune că ea nu este observabilă, sau chiar că nu are loc – ceea ce autorii au grijă să spună că nu vor să afirme niciodată.
Rep: Ne mai tragem din maimuţe?
A.Iftime: În ce priveşte cazul omului şi maimuţei, autorii studiului susţin doar că selecţia naturală nu ar fi fost mai intensă pe presupusa „linie evolutivă” a omului decât pe cea a cimpanzeului. De ce, însă, metodele statistice se păcălesc de fiecare dată şi tind să se „decupleze” de realitatea biologică?
Rep: Şi atunci, ce părere aveţi?
A.Iftime: Opinia mea este ca inferenţa care stă la baza analizelor statistice este greşită – anume premisa că selecţia naturală şi mutaţia duc la formarea de specii noi şi la generarea întregii diversităţi biologice. Când se analizează diferenţele dintre specii ca şi cum ar fi fost generate de mutaţie şi selecţie, se ajunge la erori sau la rezultatul nul. În schimb, când se analizează experimental care sunt siturile unde mutaţiile perturbă funcţia genelor – şi sunt supuse selecţiei naturale, deci sunt eliminate ca nefavorabile – se obţin rezultate concrete verificabile şi repetabile.
Rep: Cu alte cuvinte, care este concluzia dumneavoastră?
A.Iftime: Concluzia mea ar fi că selecţia naturală nu operează darwinian. Ea elimină greşelile apărute prin mutaţie, care se abat de la tipul funcţional al speciei, dar în nici un caz nu selecţionează mutaţii care ar fi avantajoase şi ar duce la apariţia de specii noi; aşa ceva nu se întâmplă în natură, conform cu datele de care dispunem. Acest lucru este coroborat de numeroase alte studii privind mutaţia, efectul ei (în general nociv), posibilitatea de a obţine experimental specii noi (izolate reproductiv faţă de specia „progenitoare”), etc. Degeaba ni se arată fosile pretins „tranziţionale” când tranziţia între specii nu poate fi dovedită; e ca şi cum avem punctele dar nu linia care le uneşte. Aşadar, nu ne tragem din maimuţă (şi nici dintr-un strămoş comun cu ea, etc., după diversele formulări ale darwiniştilor, care de fapt acoperă acelaşi lucru).
Rep: Să înţeleg că sunteţi împotriva ideilor lui Darwin? Cum explicaţi ataşamentul multor cercetători faţă de teoria evoluţionistă?
A.Iftime: Cât despre ataşamentul multora faţă de evoluţionism, în pofida acestui gen de date, părerea mea este că el derivă, în esenţă, din domeniul filozofiei şi nu din al biologiei. Dar acesta ar putea fi subiectul unei discuţii diferite…
Alexandru Iftime
Sursa : www.creationism.info.ro
