Talpi mici, urme mariAngela, Beniamin, Marylee, David, Emilia, Noe, Teodora, Iacob, Briana, Ethan, Melisa, Keiron, etc.
„NU EXISTĂ NICIO TALPĂ ATÂT DE MICĂ SĂ PĂȘEASCĂ PE ACEST PĂMÂNT FĂRĂ CA SĂ LASE O URMĂ!”
Așa sună un dicton care apare într-un videoclip filmat de organizația NILMDTS – Now I Lay Me Down To Sleep – acum eu mă culc ca să adorm, după cuvintele simple ale unei rugăciuni cunoscute, făcută înainte de culcare. Această organizație trimite fotografi profesioniști la acele familii care sunt cumplit încercate de vestea că vor avea un copil malformat, sau la familiile în care au sosit deja micuții … mare problemă. Fără plată, acești fotografi vor să ofere o amintire a pasajului de multe ori efemer al unui copil prin această lume nedreaptă mai ales cu cei slabi.
Interesantă este reacția majorității părinților care vor să păstreze niște poze la care părinții favorizați nici măcar nu vor să privească! Se pare însă că acești părinți defavorizați au înțeles ceva: nimeni nu trece prin lumea aceasta fără să lase o urmă, chiar și atunci când talpa piciorului a fost cât policele tatălui. Ba mai mult, trecerea aceasta, oricât ar fi de scurtă și dureroasă, transformă 2 adulți în părinți, chiar dacă sunt părinți de copil problemă. Unii copii se opresc mai mult, alții mai puțin… Aceasta îmi ridică o întrebare: există părinți de 1 oră? Eu cred că nu există părinți decât de o viață. Chiar dacă nou -născutul nu a stat decât 1 oră… Dar a avut un nume!… Uimitor, șocant chiar, este că acești părinți au ales un nume deși știau că acești copii vor sta puțin… De ce?
Trisomia este un defect de disjuncție, în care cei 2 cromozomi pereche ai unei celule de reproducere nu se separă în momentul meiozei (în mitoză apare o nouă celulă cu același număr de cromozomi), ci rămân de aceeași parte a uneia din cele 2 celule rezultate, la care se va adăuga cromozomul de la celula de reproducere a celuilalt părinte. Apar astfel 3 cromozomi în loc de 2 la una dintre cele 23 perechi de cromozomi cât are omul (46 în total, în mod normal).
Dacă fenomenul de nondisjuncție are loc la perechea a 13-a, se va numi trisomie 13 (sindrom Patau), la perechea 18 – trisomie 18 (sindrom Edwards), la perechea 21 – sindrom Down, la perechea de cromozomi sexuali – sindrom Klinefelter (XXY), etc. Trisomia 13 completă, ca și exemplu doar, duce la cele mai grave și numeroase malformații interne si externe. Frecvent creierul nu se divide in emisfere, iar capul este foarte mic (microcefalie).
Măduva spinarii se poate exterioriza din cauza unei malformații a coloanei vertebrale. Copiii care supraviețuiesc copilăriei prezintă un retard mental accentuat și atacuri de cord. Dezvoltarea incompletă a nervului optic și nervului olfactiv apare adesea împreună cu afectarea cerebrală descrisă mai sus. Ochii pot fi neobișnuit de mici (microftalmie), și un ochi poate fi absent (anoftalmie). Uneori ochii sunt foarte apropiați (hipotelorism) sau chiar fuzionați într-o singurăa structură (ciclopie).
Frecvent un copil cu trisomie 13 prezintă o despicătură labială sau palatină, gât scurt și gros, cu hemangioame pe ceafă, degete în plus, degete flectate în palmă, coaste lipsă, amprente modificate și malformații genitale. In majoritatea cazurilor copiii afectați de acest sindrom prezintă insuficiență respiratorie și defecte cardiace: Rinichii și tractul gastro-intestinal sunt de asemenea afectate de chisturi. Aceste defecte sunt frecvent severe și pun în pericol viața.
Trisomia 18. Majoritatea copiilor născuți cu sindrom Edwards au aspect fragil și sunt adesea subponderali. Simptomele sunt: cap neobișnuit de mic, ceafă proeminentă, urechi malformate și jos inserate, gura și mandibula de dimensiuni mici, gură și palat despicate, mâini încleștate (strânse în pumni), police suprapus peste celelalte degete, dezvoltarea exagerată a călcâiului, degete de la picioare fuzionate, gât scurt cu piele laxă, malformații scheletice, ochi depărtați (hipertelorism).
Numeroase probleme ale organelor interne sunt prezente. Malformațiile apar frecvent în zona plămânilor și a diafragmului. De asemenea se intâlnesc malformații cardiovasculare, malformații ale rinichilor și tractului urogenital. Majoritatea copiilor cu trisomie 18 mor in primul an de viață. Durata de viață medie este mai scurtă de 2 luni pentru 50% dintre copii. 5-10% supraviețuiesc primului an de naștere, dar prezintă retard mental sever.
Angela, trisomia 13 (T13 – sindrom Patau), Beniamin trisomia 18 (T18 – sindrom Edwards), Marylee T – 18, David T – 13, Emilia T- 18, Noe T – 18, Teodora T – 18, Jake T – 13, Briana T – 18 , Ethan T – 13, Melisa T – 21, Keiron T – 13…
În viață, noi, cei favorizați, stabilim relații cu diferiți ALȚI oameni. Orice relație însă ne schimbă, ne modelează, fie că vrem sau nu vrem, fie că este de scurtă sau de lungă durată. Identitatea noastră se schimbă pentru că ea este definită întotdeauna în raport cu ALTUL. Într-o înțelegere îngustă identitatea noastră este doar ceea ce ne separă sau ne deosebește de CELĂLALT, dar la o analiză mai profundă, identitatea noastră se bazează și pe ceea ce avem în comun cu ceilalți, sau în relație cu ceilalți, indiferent de tipul de relație.
Ceea ce suntem personal interacționează cu ceea ce sunt cei de lângă noi și ne schimbă de multe ori într-un mod imperceptibil. Relația cu ALTUL este întotdeauna o provocare. Și dacă tot suntem schimbați de relația cu CELĂLALT și contribuim semnificativ la rândul nostru la schimbarea celorlalți, am putea să ne punem câteva întrebări dacă nu pentru a dirija procesul schimbării, măcar pentru a-l conștientiza și a-l fructifica. Și a-l iniția, dacă tot există niște efecte…!
În căutarea schimbării trebuie să urmărim „DEVENIREA”. Devenim cu toții copii, dar unii mai devenim soți/soții, părinți, frați, bunici, prieteni, membri ai familiei lui Dumnezeu. Pentru unele deveniri nu avem nici un control, pentru altele da. Unele sunt reversibile (soți), altele nu (părinți). Dar nici unele nu mai sunt reversibile în sensul că nu mai poți fi ca înainte de devenire, oricât ne-am dori aceasta sau oricât de nevinovați de revenirea la aparentul statut anterior am fi (decesul unui soț, copil, părinte, prieten.
Ne definim prin devenirea în relația cu CELĂLALT. Probabil că și o simplă discuție ne schimbă, ne redefinește. Și dacă porunca spune să-l iubești pe ALTUL ca pe tine însuți, nu cumva această relație de profunzime cu ALTUL, mai mult decât o simplă discuție, resetează un nivel mai profund de schimbare sau redevenire? Nu cumva prin această poruncă ni s-a oferit cel mai puternic mecanism al schimbării de care chiar noi avem nevoie?Nu cumva este imposibilă schimbarea în afara relației? Oare cât de mult ne redefinește un prieten? Dar un dușman? Oare relația cu ALTUL nu se află într-un echilibru cu relația cu Dumnezeu și chiar cu relația cu mine însumi? Oare aceste 2 direcții suplimentare nu cumva modifică vectorul devenirii?
Oare aceste 3 tipuri de relație sunt obligatoriu concordante și trebuiesc schimbate toate în același sens? Sau ele pot fi discordante / independente și ar trebui realiniate toate, de către un scop unic? De ce va fi o surpriză la sfârșit pentru unii să constate că vectorul devenirii lor „bate” în jos, când ei au crezut o viață că este orientat în sus? Nu cumva tocmai din cauza caracterului concordant al devenirii, al relației fiecăruia cu cele 3 compartimente / persoane fundamentale, EU, EL și ALTUL?
1. EU. În relația cu mine însumi sunt 2 tendințe care trebuie să fie urmărite sau facilitate:
a. NEGAREA, RENUNȚAREA: la locul sau mărul cel mai bun, la ultimul cuvânt, la lumina reflectoarelor, la mila publică sau de sine, la șoaptele sau strigătele de dreptate somatizată , interiorizată, care dacă este încălcată produce o suferință generalizată, organică? Pe această direcție noi devenim din ce în ce mai egoiști sau din ce în ce mai altruiști, gata de sacrificiu, până când și una și cealaltă (egoismul sau sacrificiul) ajung un reflex.
b. SCHIMBUL, IMPORTUL, COMUNICAREA sau CONȘTIENTIZAREA : prin timpul de reflecție personală se asigură un nivel de analiză și sinteză în raport cu evenimente, persoane și idealuri care ne schimbă perspectiva (pentru început) și apoi strategia sau chiar motivația și direcția (în final). Conștiinței i se oferă timp pentru reglaje, recalibrări, resetări și chiar up-gradări, urcând la un nou nivel, „descărcând” o nouă versiune, mai performantă, mai stabilă și mai „pretențioasă” sau complexă, care permite rezolvarea mai multor probleme și de un grad mai mare de complexitate. Se modelează astfel identitatea noastră în nucleul ei și se setează astfel nivelul de maturizare în registrul său lărgit de operare. Rămâne doar ca relația cu EL (Dumnezeu) și cu ALTUL (aproapele) să umple spațiul astfel creat.
2. EL. În relația cu EL se întâmplă un fenomen ciudat:
a. În primul rând noi „suntem din neamul Lui” (Faptele Apostolilor 17:28 ) și astfel avem o identitate importată „by default” – adică din fabricație (mai corect creație).
b. Pe de altă parte, Cel ce ne-a creat a avut grijă să ne înscrie această identitate cu posibilitatea de a „suprascrie” o altă identitate, aleasă de noi. Cu toate acestea, identitatea de copii ai lui Dumnezeu prin creație, rulează în background (spate) ca un fond sau un fundal neperceput, dar care încearcă să ne transmită un mesaj de revenire, prin alegere, la identitatea noastră din fabricație. Apare astfel tendința de întoarcere la Dumnezeu, de împăcare cu El, chiar dacă noi am ales să instalăm niște programe incompatibile cu sistemul de operare de bază. Din când în când această identitate din construcție apare pe ecranul conștienței pâlpâind ușor pentru câteva clipe și cere să fie adusă într-un plan mai apropiat. Un asemenea pop-up poate însâ deveni supărător și-l poți trimite din nou în subconștient, sperând că prin bifarea opțiunii de a nu mai apare acest mesaj, el va dispare pentru totdeauna.
Dar am 2 vești: una bună și una rea.
Vestea bună este că progrmul identității noastre divine (și totodată al destinului nostru veșnic de reîntoarcere Acasă , la Tatăl, și de începere a unei vieți normale pentru care de fapt am fost proiectați) va continua să lucreze, dacă nu prin mesaje directe, cel puțin prin activarea unor simțăminte inconfortabile: NEMULȚUMIREA DE SINE, GÂNDUL DE A TE AȘEZA ÎN LOCUL CELUILAT ȘI A PRIVI DINTR-O NOUĂ PERSPECTIVĂ, SIMȚĂMÂNTUL DREPTĂȚII CARE ESTE DERANJAT MAI TOT TIMPUL, NEVOIA DE SENS (FINALITATE) ȘI IDENTIFICARE A ROSTULUI TUTUROR LUCRURILOR , DAR MAI ALES A SENSULUI VIEȚII CHIAR ȘI ÎN VARIANTA NEMULȚUMIRII CU „DESTINUL” MORȚII VEȘNICE, SAU SIMȚĂMÂNTUL DE NECONCORDANȚĂ ÎNTRE CONCEPTUL DE ETERNITATE ȘI REALITATEA UNEI LUMI ÎN CARE TOTUL ARE UN ÎNCEPUT ȘI UN SFÂRȘIT.
Vestea rea este că vine o zi în care programul identității și destinului nostru divin, după un anumit număr de comenzi de „anulare” / „renunțare” sau „adu-mi aminte mai târziu”, încetează să mai ruleze chiar și în fundal (background). Este momentul în care ne pierdem identitatea din construcție și rămânem cu identitatea configurată numai de noi. Se opresc pop-upurile programatorului și administratorului de sistem, dispar mesajele explicite sau subliminale, care incercau să ajună la utilizator și deodată, acesta devine suveran, nesubordonat, independent și necontrolat decât de propriile dorințe, concepte și idealuri.
În limbaj semibiblic, această câștigare a libertății absolute se numește „păcatul împotriva administratorului”, singurul care opera în concordanță cu limbajul mașină (intern) scris de Mai Marele Programator. Din acest moment sistemul de operare inițial este șters , limbajul intern conține fișiere corupte și nici un program făcut să funcționeze cu sistemul de operare inițial, nu mai poate rula. Se pierde astfel aplicația de AMABILITATE, BUNĂTATE, SACRIFICIU, RĂBDARE, BLÂNDEȚE, UMILINȚĂ ALTRUISM, PRIETENIE, SENSIBILITATE, EMPATIE, ÎNTR-AJUTORARE, ÎNCREDERE, ca și pachetul „AUTO” – AUTOCUNOAȘTEREA, AUTODEPĂȘIREA sau AUTOACTUALIZAREA, AUTOCORECȚIA. Apare un alt pachet „AUTO”, unul fals, care va rula în compatibilitate absolută cu limbajul mașină corupt – AUTOAFIRMAREA, AUTOAPĂRAREA, AUTOÎNDREPTĂȚIREA. Aceasta pe lângă programele ocolitoare de antivirus: INDIFERENȚA, SCEPTICISMUL, CONFORMISMUL, CONSUMERISMUL, INTELECTUALISMUL, ELITISMUL și altele cu terminația „ .ism ”.
Se pune întrebarea dacă în aceste noi condiții mai rămâne ceva „memorie” și pentru religiozitate, sau MODERNISMUL nu vede religiozitatea ca pe un program incompatibil care să producă blocarea sistemului. Experiența atâtor utilizatori redată necenzurat pe forumurile de la sfârșit de săptămână sau în grupele de „chat” al lecțiunilor, arată că nu există nici o incongruență între religiozitate și înstrăinarea de Dumnezeu. Ba încă se pare că religiozitatea, caracterul de a fi bisericos și preocupat de conservarea formelor și tradițiilor bogate ale subculturii neoprotestante care „deține TOT adevărul” (sublinierea nu ne aparține), constituie un mediu de cultură îmbogățit pentru înstrăinarea de EL. Știm totul, putem totul, suntem totul!…
3. ALTUL. Numit peiorativ și „APROAPELE”…! Mai bine se numea ca în engleză VECINUL căci ce treabă am eu cu vecinul ? S-au inventat gardurile. Și policarbonul! Iar la bloc ne desparte programul, de lucru și TV. Și administratorul ! Sau poliția de proximitate!… Adică de vecinătate! Pe românește „Poliția pentru aproapele”. Ce ironie…
Vecinul este vecinul! Viața ne-a impus o graniță comună. Nu și un gard comun căci pe acesta a trebuit eu să-l construiesc. Și unde? Bineînțeles că nu pe linia de hotar, ci pe terenul meu. Și e din bolțari de 20. Am pierdut 10 cm… Cu tencuiala 11… Și cu vopseaua lavabilă… 11 și…! … Iar el zâmbește. E bucuros…Și eu aș fi… Ne salutăm și atât. Cordial însă. Ne trimitem un SMS de Anul Nou și eventual o carte poștală din concediu; și aceea o trimit dacă nu i-am uitat adresa …
Sau mai bine decât APROAPELE se numea „TOVARĂȘUL” – „compagnon” ca în traducerea franceză Chouraqui (a pasajului din Luca 10. 25-37). Tovarășul este ca și vecinul. Doar că nu stai lângă el ca și în situația cu vecinul, ci mergi cu el. (Vedeți vreo diferență?) Poate la servici (tovarăș de slujbă), poate la spital (tovarăș de suferință), poate la partid (tovarăș tovarăș), poate la aceiași biserică (tovarăș de credință), sau poate pe drumul vieții, de la un punct încolo și până la un punct (tovarăș de viață) …
Ce-i drept, ca TOVARĂȘI, vorbim mai mult: încălzirea globală, criza economică, toanele șefului, mizeria din spital, corupția din partid și (puncte, puncte, adică umpleți cu ce vă place sau nu) din biserică, educația copiilor și durerile de cap, spate, mațe și unghie încarnată… Ca tovarăși ne și suportăm mai mult. Probabil că la Ziua de Apoi se și punctează mai bine!…
Dar ca APROAPE? Cât de aproape? Cine este aproapele meu? Nu se poate să nu ne amintim brusc de ocazia în care un „legist” (conform traducerii TOB din limba franceză) sau un doctor în lege (Louis Segonde) a venit la Isus pentru a-i întinde o capcană (Traduction en Français Courant) – Luca 10. 25-37. Nu se poate să nu ne amintim și de răspunsul lui Isus printr-o parabolă „naționalistă”: Samariteanul Milos.
Johannes Nissen scrie un articol despre acest pasaj în care spune că întrebarea antică „Cine este aproapele meu” primește un răspuns neașteptat pentru că este din perspectiva celuilalt. Nu-i așa că mereu ne așteptăm ca Domnul să răspundă întotdeauna din perspectiva noastră? APROAPELE devine din obiect al iubirii (așa cum ne-am aștepta la răspuns) un subiect care oferă iubire, spune Nissen. Samariteanul este APROAPELE pentru că parabola privește din punctul de vedere al celui defavorizat. Și mereu ar trebui să fie așa (din punctul de vedere al celui în nevoie).
Samariteanul însă este și el un defavorizat (și aici admirăm arta psihologului și sociologului Isus care s-a jucat pur și simplu cu sensurile de „Aproapele” răsucind povestea și întrebarea ca pe un bisturiu cu care chirurgul decolează tumora având grijă să taie puțin și din țesutul sănătos, pentru siguranță) ; din punctul de vedere al teologului evreu care a pus întrebarea, samariteanul era un proscris. Acesta este ACEL CELĂLALT care primește distincția/medalia de ALTUL/APROAPELE.
În cuvintele lui Miroslav Volf, profesor de teologie la Yale, identitatea noastră reală este nu doar exclusivă (ceea ce ne distinge de ceilalți), ci și inclusivă (cea care este comună sau ne leagă de ceilalți) . Identitatea inclusivă este o reflectare a CELUILALT în viața noastră, reflectare care ne transformă, ne schimbă, mai ales că acest ALTUL nu este nici el un dat static, ci este și el supus schimbării și într-o dinamică sau devenire permanentă așa cum am numit-o la începutul articolului.
Și, la urma urmei, vorba profesorului Volf: dacă aproapele meu este pntru mine un ALTUL, la fel sunt și eu pentru el.
„NU EXISTĂ NICI O TALPĂ ATÂT DE MICĂ SĂ PĂȘEASCĂ PE ACEST PĂMÂNT FĂRĂ CA SĂ LASE O URMĂ!”
Din păcate doar unele tălpi mici au ocazia să lase urme mari….!
Dar, parafrazându-l pe Marin Sorescu, „TREBUIAU SĂ POARTE UN NUME!”…
Dr. Constantin Dinu
