Tanarul pentru casatorie

Tanarul pentru casatorie
 
CUPRINS:
1.    Deschidere 13/52 Isus îmi e Păstorul bun
2.    Rugăciune
3.    Introducere
4.    COR
5.    Tema  I
6.    Tema  II A
7.    Tema  II B
8.    Poezie: Tinereţea
9.    COR: Să fii tânăr
10.    Tema III
11.    Experienţă: Walter
12.    COR: Părinţi şi copii
13.    Tema  IV
14.    Tema  V
15.    COR: Deschide-mi ochii
16.    Tema  VI
17.    Încheiere
18.    Texte E.G.White
19.    Închidere: 38/52 Îţi predau întreaga viaţă
20.    Rugăciune
21.    Postludiu – ieşire

Rebeca : – Mamă, mamă! Ascultă-mă, să-ţi spun… Când veneam de la  fântână, un om a alergat înaintea mea cerându-mi să-i dau apă…
Mama :  – Şi ce-ai făcut?
R. – Eu?!…  M-am oprit şi i-am aplecat vadra pe mână, zicându-i:  „Bea, domnul meu!”, iar când l-am văzut bătrân, am umplut repede adăpătoarea şi pentru cămilele lui.
M. – Dar drumeţul, ce a zis?
R. -Să vezi! Când s-au săturat cămilele de băut, omul acela a scos darul acesta, mi l-a dat şi a întrebat: „A cui fată eşti?”
M. – Şi tu i-ai spus, desigur!???
R. – Da… şi i-am mai spus că avem nutreţ din belşug pentru cămilele lui şi-ar putea rămâne la noi peste noapte… Atunci omul acela s-a aruncat cu faţa la pământ şi a zis: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul stăpânului meu  Avraam, care n-a părăsit îndurarea şi credincioşia Lui faţă de stăpânul meu!”
M. – Şi unde ai lăsat pe omul acela?
R. – S-a dus fratele meu să-l aducă. Iată-i că vin!
Povestitorul: – În atmosfera aceasta de animaţie, un călător intră în casă.  Îmbrăcămintea lui şi a celor ce-l însoţeau, mărturiseau că erau de departe. N-a vrut să stea jos, n-a vrut să mănânce ci voia să le povestească ceva însemnat. Le spuse mai întâi cine este, de unde vine, cine l-a trimis şi cum a ajuns aici. Toţi îl priveau fără să-l înţeleagă prea bine. Înălţându-şi capul, călătorul zise :
Călătorul : – Eu am ajuns azi la izvor, şi am zis: „Doamne, Dumnezeul stăpânului meu Avraam, dacă doreşti să-mi dai izbândă în călătoria pe care o fac iată, eu stau la izvorul de apă, şi fata care va ieşi să scoată apă, şi căreia îi voi zice: Dă-mi, te rog să beau puţină apă din vadra ta! şi care îmi va răspunde: Bea tu însuti, şi voi da de băut şi cămilelor tale, fata aceea să fie nevasta pe care a rânduit-o Domnul pentru fiul stăpânului meu!”
P. – Cât de neobişnuit pare! Noi, contemporanii, de regulă nu găsim elemente comune cu acest fel de a gândi şi proceda. Nici nu ştii cum e tânărul, cum arată, dacă e înalt, prezentabil! Ce situaţie are… Apoi riscul de a merge pe meleaguri străine, fără prieteni şi cunoscuţi. Nu e aşa că e prea de tot?
Oare o fată nu s-ar trage speriată înapoi? Şi care părinţi nu ar spune: „Du-te bătrâne, cum să ţi-o dăm în asemenea condiţii? Sunt multe fete pe lume…”
Dar nu! După clipe de linişte solemnă, tatăl se ridică şi spune: „De la Domnul vine lucrul acesta; noi nu putem spune nici rău nici bine; ia-o şi du-te ca să fie soţia  fiului stăpânului tău, cum a spus Domnul!”
„Domnul a spus!” Dar Domnul e Acelaşi! Domnul încă mai poate vorbi!
În această atât de delicată problemă a căsătoriei, cu urmări ce ating veşnicia, venim înaintea Ta Doamne, şi Te rugăm, arată Tu copiilor Tăi, celor ce caută lumina în acest hăţiş, arată-le Tu drumul cel drept pregătit pentru fiecare, după măsura cea mare a iubirii Tale!
Să vadă şi să înţeleagă!

Am întâlnit adesea o vorba care circula cu autoritate în lumea largă, desigur o cunoaşteţi şi dumneavoastră… Sună cam aşa: „Ei, dragă, căsătoria e o loterie.”
Am auzit-o încă de copil, de la rude, prieteni, necunoscuţi şi de câte ori o întâlneam mă neliniştea şi mă indigna: să fie căsătoria un act lipsit de principii, la cheremul impulsurilor necontrolate ale firii, ca un… zar în rostogolire? Dar m-a tulburat şi mai mult faptul când, intrând în Biserica, am regăsit zicala în gura unui frate respectabil, exprimată în alte cuvinte: „Să ştii, frate, căsătoria asta o face omul! Dumnezeu nu se amestecă. Toată libertatea El o dă omului să facă aşa cum doreşte…” Deci, tot o loterie…
Se poate că părerea aceasta să aibă mulţi susţinători. Dacă lucrurile stau aşa, ora noastră de azi este compromisă… Nu avem nimic de spus despre ceea ce ţine de „jocul împrejurărilor”. Noi însă, credem altfel!
Întemeiaţi pe Biblie şi având în dreapta noastră experienţa fericită a sfinţilor, noi rămânem în convingerea că pasul căsătoriei stă direct în mâna lui Dumnezeu. Nu omul, ci Dumnezeu!
Când omul nici nu se gândea, Dumnezeu a făcut o femeie şi tot El a adus-o la  om. El pune la cale, El aduce la îndeplinire, iar omul, înţelegând voia Sa, doar primeşte darul şi e fericit. Experienţa primei căsătorii perpetuează exact aceleaşi prevederi din Eden. Fiecare pas spre căsătorie, are în spate un program divin de îndeplinit, de care depinde totul.
Dumnezeu şi astăzi rânduieşte pentru robul Său, ca şi pentru Isaac şi Rebeca, un ajutor potrivit. Pentru că aşa stau lucrurile vom avea multe de întrebat şi multe de spus, pentru că toţi cei ce vin în urma noastră să cunoască secretul fericirii familiale. Şi, apropo de declaraţia acelui frate, că Dumnezeu nu se amestecă în căsătoria omului, am aflat apoi că el era nefericit în căsnicie. Probabil vorbea aşa pentru că era nefericit, sau mai probabil, era nefericit pentru că vorbea aşa.

Eclesiastul 3:1 „Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru sub ceruri îşi are ceasul lui.”
Să nu mire pe nimeni faptul că începem discuţia problemelor ce privesc căsnicia sau chestiunea vârstei celui ce doreşte după un cămin.
Căci, cu toate că vârsta este un aspect secundar faţă de discernământul spiritual, faţă de alegerea partenerului şi aprobarea divină, totuşi de amănuntul acesta se leagă esenţialul, poate al tuturor celorlalte aspecte.
V-aţi gândit de ce patriarhii se căsătoreau aşa târziu, deşi atingeau maturitatea fizică tot aşa de repede ca şi noi? Cercetaţi genealogia şi veţi observa că nici unul nu se căsătorea mai devreme de 60 de ani înainte de potop, iar cei de după potop le urmează îndeaproape exemplul. Isaac avea 40 de ani când o ia pe Rebeca de soţie. Chiar Moise trecu de 40 de ani când o lua în  căsătorie pe Sefora.
Lucrul acesta nu este întâmplător. Toţi aceşti oameni ai lui Dumnezeu, se vede că ştiau taina legată de vârsta celui în cauză, ce se poate rezuma în aceste cuvinte: „evoluţia, concepţia despre căsătorie”.
Să ne folosim de un exemplu: la 5 ani un copil înţelege un anumit lucru prin prieten. La 10 ani, înţelege deja altceva prin acelaşi cuvânt. La 15 ani, apoi la 20, acelaşi om va înţelege altceva, nu doar îmbogăţind înţelesul, ci chiar schimbându-l cu totul!
Iată adolescentul la 18-19 ani privind căsătoria. Cu ochi de nou venit, el abia o descoperă ca pe o lume nouă. Privind în jur el crede că vede tot. Dar ceea ce ajunge să cunoască se mărgineşte doar la lumea vizibilă, la aparenţele lucrurilor de care ele se ataşează cu putere. În elanul acestei primei cunoaşteri, adolescentul apare ca un „bulgăre de foc”, ce se rostogoleşte de-a valma, aprinzând totul în cale. La numai câţiva ani, maturizat, acelaşi om vede cu totul altceva. Pentru el, copt în încercări, viaţa nu mai este un sport, ci o umblare plină de răspunderi. Şi, privind către căsătorie, el nu mai vede cele văzute, ci pe cele lăuntrice de dincolo de aparenţe.
Privind spre căsătorie, în loc de „ţara  vrăjilor”, el o înţelege ca pe o întâlnire a doi călători în pustiu, ca o întovărăşire înviorătoare, plină de pace. Bulgărele de foc, probabil că nu s-a răcit deloc, dar nu se mai rostogoleşte haotic, ci arde în locul lui în vatra sobei.

Pentru a reţine, să rezumăm deosebirile:
– în concepţia adolescentului, căsătoria este un scop, al cărui motiv –  „fericirea”, e căutat cu egoism;
– în concepţia celui matur, căsătoria nu este un scop în sine, ci este doar un mijloc de a atinge scopuri mai înalte, iar fericirea ei vine pe deasupra, ca un rod;
– pentru adolescent, e un capăt de drum;
– pentru matur, o angajare adâncă într-o călătorie fără sfârşit, până în veşnicii.
– pentru adolescent e o dăruire absolută, o abandonare, un vas în clocot.
– pentru cel matur este o dăruire echilibrată, un vas de-abia pus pe foc, şi în continuă creştere .
„Căsătoria, în loc să fie sfârşitul iubirii, e doar începutul ei.” (vezi P.P. p. 176).
În concluzie: concepţia adolescentului găseşte în căsătorie slujirea eu-lui şi a dorinţelor lui aparate cu gelozie. Pe când în concepţia creştinului matur, căsătoria este o asociere fericită, între doi, în vederea slujirii lui Dumnezeu şi pentru modelare reciprocă.
… Şi iată cum, fraţii mei, pornind să vorbim despre vârstă, am ajuns să tratăm chiar problema de fond, cea a concepţiei despre căsătorie şi a evoluţiei ei.
Lecţia patriarhilor e mare. Ce puternic ecou dobândeşte acum avertizarea din cartea „Solii pentru tineret”, pagina 346-347:
„Căsătoriile timpurii să nu fie încurajate. Băieţi şi fete păşesc în legământul căsătoriei cu iubire necoaptă, cu judecată neîmplinită, fără sentimente nobile şi înălţătoare, şi iau asupră-le binecuvântarea căsătoriei conduşi doar de pasiuni copilăreşti.”
O, câte nenorociri blestemate s-au plămădit din neînţelegerea adevărului că orice lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui…
Fraţii mei tineri, aşteptaţi cu răbdare potolirea vânturilor. Să nu daţi crezare gândurilor frământătoare… Păstraţi cu tărie înţelepciunea aceasta, căci este ştiut: Aceea care scutură pomul cu scopul de a culege fructele coapte mai repede, niciodată nu se vor bucura de binecuvântările şi dulceaţa rodului pe care le află culegătorul răbdător.

TINEREŢEA
Tinereţea este un munte spre cer,
Este un timp de adevăr sau de mister.
Ea are nevoie de toate:
De ziua senină sau de noapte,
De o floare, de un spin,
De zâmbet şi de crin,
De întrebări, de răspuns…
Tinereţea are nevoie de Isus.
Tinereţea are nevoie de un Prieten Bun,
De un sfat, de un drum,
De un oftat în ceasul greu sau de suspin,
Tinereţea are nevoie de un sprijin.
Dacă vrei s-o pui sub stăvilare,
Valul ei loveşte şi mai tare.
Dacă vrei s-o laşi fără povaţă,
Ochiul ei s-acoperă cu ceaţă.
Poate fi de-o clipă sau de-o veşnicie,
Taina ei stă în prietenie.
Isus are nevoie de prieteni, de tineri.
Chiar şi atunci când nu mai zâmbeşte nimeni,
El caută iar o inimă cu aripi, un gând hoinar,
O viaţă peste care să toarne har de har.
Acum, când lupta e-ntre rău şi bine,
Isus are nevoie de tine,
De ochiul tău ce caută departe,
De glasul tău să se audă în toate.
Chemarea Lui divină, iubirea în risipă,
Azi îţi trimite o solie:
Isus are nevoie de tine,
Tu poţi s-alegi tinereţea de o clipă
Sau tinereţea pentru veşnicie.
Gabriel Rusu, Şansa eternităţii, pag. 184

Era vremea primelor flori. Însetaţi de primăvară, mergeam cu o grupă de juniori prin pădure. Mai „bătrân” între ei eram şi eu împreună cu un prieten, băiat bun care ştia să se apropie de inimioarele lor zburdalnice.
De la un timp băgasem de seamă că devenise absent faţă de grup. Părea absorbit de compania unei copile. Discutau senin şi degajat. Ce tare aş fi vrut să aflu ce discutau, cu atât mai mult cu cât mă lăsase să mă lupt cu „vitejii” mei, iar  asta mă cam intriga. A trebuit să aştept până la întoarcere, când, prinzând ocazia l-am întrebat încet:
„S-a întâmplat ceva? Te-am tot văzut sporovăind cu Măriuca…”
„Eh, probleme copilăreşti”, îmi zice el. Şi-mi povesti despre unele frământări ale copilei: cum i se ataşase inima de un tânăr oarecare de la adunare.
„Şi… ai umblat la rană?”
„I-am vorbit deschis şi foarte realist, ca între doi prieteni ce nu au ce ascunde.”
Ceea ce prietenul meu îmi spunea era pentru mine o experienţă nouă. Nu credeam că se putea vorbi aşa. Cred că eu n-aş fi îndrăznit… Printre altele spunea: „Am întrebat-o deschis:
– La câţi ani crezi tu că se poate mărita o fată?” „La 20”, zice ea. „I-am zis atunci: Uite, Măriuca, tu ai 15 ani. Are rost până atunci să ne împovăram sufletul? E ca şi cum am pune oala pe foc, fără nimic în ea. Se încinge degeaba până se strică, şi nu mai e bună de nimic… Nici de credinţă, nici de carte, nici de bucurii. Acum e vremea să înveţi, să strângi pentru atunci. Să creşti, să ajungi om de nădejde, apreciată, dorită şi căutată… Lasă pentru atunci!”
În drum spre casă, din unghiul meu, o urmăream discret pe Măriuca. Era din nou în grupul de fete. Râdea, vorbea şi avea o altă privire decât cea de dimineaţă. Era îmbujorată, ca izbăvită dintr-un greu cuptor. Înţelesese că nu era vremea!

„Şi Samson a zis tatălui său: Ia-mi-o că-mi place!” (Judecători 14:3) Iată un tânăr care vrea să se căsătorească. Declaraţia lui răsunătoare este importantă prin aceea că aduce în discuţie două probleme de căpătâi care confruntă pe orice tânăr în cauză. Prima problemă: priveşte criteriile prin care se face o alegere.
A doua problemă: priveşte legătura dintre afectiv şi raţional, sau dintre pasiune şi judecată. Le vom cerceta pe rând. „Ia-mi-o că-mi place!”
Indiscutabil, lui Samson îi plăcea persoana pentru nişte însuşiri ale ei. De ce ordin erau acestea? Timp, n-avusese s-o cunoască. Era prea „june” pentru o gândire profundă. Filisteanca era frumoasă, şi nu este frumuseţea un criteriu, regina tuturor criteriilor? Oare nu din contemplarea frumuseţii se zămislesc toate pasiunile şi legăturile afective? Şi nu gândeşte toată lumea aşa?
Să vedem cât de îndreptăţită este această mentalitate. Iată o persoană: este frumoasă, apreciată şi iubită pentru aceasta. Şi vine o boală ce o desfigurează. Peste noapte preţuirea şi aprecierea celor din jur se răceşte şi dispare. Dar este drept? Nu a rămas omul de fapt acelaşi, cu acelaşi suflet şi calităţi?
Cât de amar trădează vicleana frumuseţe… Câte tragedii pe motivul acesta. Toţi cei ce o accepta drept criteriu, vor sorbi odată şi odată veninul ei, căci chiar şi fără boală, timpul jefuieşte pe fiii oamenilor de acest dar trecător.
Şi un alt caz. M-am născut, să zicem cu un nas prea lung. Dar ce vină am eu? De ce sunt ocolit, nedorit? Nici caracterul, nici pregătirea nu contează în faţa frumuseţii. Un criteriu nedrept! Acum, vă rog, spuneţi, îl acceptaţi? Nu teoretic – ci practic! Dacă da, o facem spre paguba noastră şi spre durerea multora. Şi n-am mai fi creştini.
Un bunic mă avertiza împotriva frumuseţii prin pilda omului ce căuta de mult să cumpere cârlige. Şi când le zări într-o vitrină, zise vânzătorului:
– „Daţi-mi, vă rog, cârlige de doi jumăte!”
– „N-avem, domnule!…”
– „Dar am văzut în vitrină!”
– „Domnule, vitrina nu se vinde!”
Frumuseţea este doar vitrina! Cumpărând chiar tot magazinul, nu cumperi şi vitrina! Vitrina nu procură venit nici cumpărătorului, nici vânzătorului. Este doar pentru ochii celor ce privesc de afară. Bună doar pentru exterior. Aici este neajunsul frumuseţii: ea este doar un criteriu exterior, şi  nu are de-a face cu ceea ce este omul în fond.
Dar frumuseţea nu este singurul criteriu exterior. Mai sunt şi: bogăţia, avantajul material şi altele ce au de-a face doar cu ceea ce are omul. Şi nu cu ce este omul. Acestea sunt criterii fireşti, nepotrivite pentru o alegere spirituală.
Un creştin convertit nu are de-a face cu ele.  Pentru el există cu totul altele: anumite criterii spirituale, care cântăresc greutatea spirituală a omului, acoperirea sa în „aur de caracter”: bunătate, curăţie, blândeţe… Acestea îl încântă pe cel spiritual, indiferent de… nas. Ştiaţi că în timpul acesta „nu există om care să nu poată fi iubit!?” Pentru că nu frumuseţea, ci adevărul îl face fermecător. Cât de încurajator! (Proverbe 19:22)
    „Farmecul unui om stă în bunătatea lui!” (Proverbe 31:30) şi, în contrast cu acest farmec, „frumuseţea este deşartă”. Ca să înţelegi acestea, tu însuţi trebuie să fii copt… şi, uite că ne-am întors la „vârstă”!
Prietene, dacă vrei să fii fericit în alegerea ta, aşteaptă vremea căderii solzilor de pe ochi! Caută valorile ascunse. Să nu te amăgească „banii falşi” ai criteriilor exterioare. Ci sădeşte-te în trunchiul dragostei adevărate şi hrăneşte-te cu seva cea vie a adevărului!

Aproape  întotdeauna  când mi-e dat să ascult declaraţii despre alegerea tovarăşului de viaţă, îmi vine  în minte o istorioară cu farmec, petrecută de mult, pe care doresc să v-o împărtăşesc.
Walter, un tânăr ales, veni într-o zi  înaintea tatălui său, radiind de bucurie.
– Tată, vreau să mă însor!
– Ei, bine, fiule, răspunse tatăl, ridicându-şi fruntea înaltă de deasupra banchetei de lucru. La 25 de ani, e timpul. Şi măsurându-şi fiul cu dragoste, dar şi cu seriozitate, continuă:
– Şi rogu-te, aş putea să aflu cu cine?
– O, tată, cred că o cunoşti, este Hilda, cea mai….
– O clipă, o clipă, fiule! Aşteaptă până îmi iau condeiul şi hârtia. Aşaaaa… acum spune-mi, căci vreau să-i cântăresc preţul, dacă „face sau nu”.
– Tată, este atât de frumoasă, cu privirea ei dulce…
Şi, în timp ce Walter o descrie visător, tatăl nota mare pe hârtie, o cifră: un zero!
– Cum, tată? Atâta preţuieşte frumuseţea în ochii tăi?
– Zi mai departe, fiule! Mai e ceva?
– O, tată, reluă puţin descumpănit tânărul. Dacă ai şti ce glas de privighetoare are!
Tatăl scrise alături un alt zero.
– Dar, tată, dumneata?!…
– Nu te pripi, fiule, mai e ceva?
– Păi… o, da! Dacă ai şti ce mâncăruri bune ştie să gătească…
Grav, tatăl înscrise al treilea zero, sub privirile nedumerite ale lui Walter.
– Mai departe, fiule, mai departe!
– Să-ţi spun cât de plăcut se îmbracă, ce rochii  frumoase, cusute chiar de mâna ei!
Cu dezamăgire privea rătăcit la şirul lung de zero-uri, ce se adunau unul după altul, după fiecare vorbă rostită despre aleasa lui.
– Dar, tată! Să nu preţuiască Hilda chiar nimic?! Atunci tatăl puse condeiul jos, se sprijini de spătarul jilţului şi cu o vorbire rară răspunse:
– Spune-ai adineaori că vrei să te însori, dar fă-mă să înţeleg! Spuneai că e frumoasă, băiatul meu, dar tu nu te însori cu o păpuşă. Ziceai că are voce plăcută. O, fi, dar nu iei o cântăreaţă, ci o nevastă. Apoi că ştie să gătească, dar tu nu cauţi o bucătăreasă, ci o soţie! Şi, poftim, că se îmbracă cu gust, dar tu nu iei un manechin, ci un om!
Din tot ce mi-ai înşirat  până aici, nu mi-ai spus nimic despre ea.
Walter tresări. Îşi lovi fruntea cu palma şi exclamă vesel:
– Aşa este tată! Uitasem tocmai ce era mai important: Hilda este cea mai credincioasă fată din câte am întâlnit vreodată. Este sufletul cel mai curat şi lângă ea simt cerul mai aproape!
Fără glas, tatăl scrise un unu mare în faţa acelor multe zerouri.
– Aşa da, fiule!, zise el satisfăcut. Hilda a ta valorează milioane!

„Tată, ia-mi-o că-mi place!”
Chiar dacă argumentul samsonic sună de-acum fals, reluăm cuvintele ca să desprindem din ele, cea de-a doua problemă, şi anume:
– legătura dintre afectiv şi raţional sau dintre pasiune şi judecată.
Omul nu este nici robot, nici animal. Robotul poate „gândi” fără să simtă. Animalul poate simţi, fără să gândească. Omul, însă, gândeşte el, şi cu inima simte în acelaşi timp. Iar când simte şi judecă. Cea mai mică despărţire între raţiune şi simţământ naşte o gravă boală psihică.
Înţelegi de ce am spus acestea?
Există în lume un soi de emoţii, pe care lumea le numeşte în mod incorect  „dragoste”.
Luaţi seama şi nu vă înşelaţi! În timp ce dragostea adevărată, aşa cum spune Spiritul profetic, „este o plantă venită din cer, care nu este lipsită de judecată şi nu este oarbă”, în jurul vostru, buruieni otrăvitoare afişează o dragoste bolnavă, besmetică, tulbure şi întunecată. Să nu vă înşele strălucirea vreunui înger în lumina care ascunde un demon! (Solii pentru tineret pag. 363).
Adevărata iubire este un principiu înalt şi sfânt, cu totul deosebită în caracter de iubirea  aceea care este trezită din impuls… În timp ce iubirea curată îl ia pe Dumnezeu în toate căile ei, pasiunea va fi încăpăţânată, pripită, lipsită de judecată, dispreţuind orice piedică şi făcând un idol din obiectul alegerii ei. Aici se deosebeşte dragostea de patimă.
– Dragostea e luminoasă – patima oarbă.
– Dragostea se întemeiază pe principii înalte, curate – patima, pe pornirile firii josnice, pe egoism.
– Patima tulbură somnul şi pacea conştiinţei.
– Dragostea  e potolită, înfrânată.
– Patima e nestăpânită, tumultuoasă ca un vulcan: „Ia-mi-o, că-mi place!”
Îmi vin în minte cuvintele unui tată care scria fiului său din depărtări: „Nelule, păzeşte-ţi inima mai mult decât orice. Adu-ţi aminte de cele ce-ţi ziceam când stăteam în grădină. Persoana care te tulbură, ocoleşte-o! După asta vei şti că nu e omul potrivit. Un adevărat tovarăş de viaţă nu aduce tulburare ci, dimpotrivă, limpezime. Iar dacă sentimentele ce te năpădesc îţi pârjolesc sufletul, şi-ţi provoacă suferinţa, scoate-le din tine, căci n-au de-a face cu binele tău. Dragostea adevărată nu aduce suferinţă, ci bucurie. După asta vei cunoaşte adevărata dragoste…”
Iubiţi prieteni! Încă mai circulă în lume vechea eroare, transmisă din tată-n fiu, anume că „dragostea este oarbă”.
Credem că ajutaţi de prietenul vostru Isus veţi şti să judecaţi lucrurile acestea într-o ţinută regească!

„Bine, frate, până la căsătorie să nu mă împrietenesc cu nici o fată, să am şi eu o… experienţă de bază?!”
Poate nimeni nu gândeşte aşa, dar gândul acesta se poate cuibări în mintea noastră. E drept să gândim aşa? E adevărat că în toate lucrurile, înainte de a ajunge la realizarea cea mai bună e nevoie de a o trece printr-o şcoală. Acumulezi o experienţă. În problema căsătoriei acest lucru nu se potriveşte deloc. Spre deosebire de celelalte acţiuni omeneşti care sunt repetabile, ca vorbirea, munca, învăţarea, pe care le săvârşim iar şi iar, căsătoria nu e o experienţă repetabilă ci unică. A repeta prin voia ta înseamnă blestem! Vorbeam cu cineva şi-mi zicea cu multă înţelepciune:
„Oare Adam ce experienţa de bază a avut când s-a căsătorit? Nu cunoscuse înainte căsătoria în nici un fel. Şi a fost fericit şi a iubit mult, poate prea mult, pe Eva. Căsătoria este de un singur fel: cea instituită de Dumnezeu. Şi astăzi ea e  aceeaşi ca la început. Toţi urmează să o primim în aceleaşi condiţii ca şi Adam. Ferice de cei ce aşteaptă neîntinaţi acest mare dar. Pentru mine preocuparea feminină nu există decât cu o singură excepţie: căsătoria.”
Hotărât, Dumnezeu nu împinge în actul căsătoriei oameni fără o experienţă, dar „experienţa la bază” nu stă în uşurătăţi şi flirt, ci în cunoaşterea realistă a omului, indiferent de gen, în putinţa de a descoperi valorile adevărate. Acestea se câştigă în întovărăşiri prieteneşti, dezinteresate, în scopul lucrării lui Dumnezeu, în camaraderie curată şi nediferenţiată, adică fără a privi o persoană mai stăruitor.
Diferenţierea, înclinarea către o singură persoană trebuie să fie rodul comuniunii cu Dumnezeu.
„Să nu vă mulţumiţi cu nimic mai prejos decât planul lui Dumnezeu pentru viaţa voastră, dacă voiţi într-adevăr partenerul rânduit de Dumnezeu pentru viaţa voastră. Tatăl vostru ceresc, n-a voit niciodată ca bărbaţi şi femei să intre în experienţa sacră a căsătoriei printr-un proces de erori şi încercări. El este cel care autorizează căsătoria, întrucât toate căsătoriile adevărate sunt plănuite în cer.”
Ce presupune cuvântul „experienţa la bază” în gura celui ce o pretinde în mod nesăbuit? Un şir de erori, încercări şi tatonări preliminarii. Oricine vede limpede că asta este neseriozitate! Flirtul sau cochetăria distrug posibilitatea. Omul care se angajează în ele nu e cu adevărat om. Ce autoritate mai poate avea el înaintea celorlalţi? „Flirtul este poarta desfrânării” şi oricine face aceasta experienţa intră pe această poartă. Să nu mai vorbim de această experienţă nefastă, zdrobiri de inimi, întinări în gând şi faptă, logodne rupte… Ce va scrie cerul în dreptul lor? Iar în ziua judecăţii le vom putea privi în faţă?

Ca să mai cuprindem câteva puncte din vasta arie a temei căsătoriei, vom trata pe scurt alte câteva probleme sub forma de întrebări – răspunsuri.

1. Cum s-o găsesc sau cum să-l găsesc?
Răspuns:    În nici un caz rotind capul în stânga şi-n dreapta, nu alergând şi căutând. Rişti să găseşti o altă persoană şi nu pe cea aleasă de Dumnezeu. Darurile nu se caută, ele se primesc.
Iată şi o soluţie concretă: hotărăşte-te să lucrezi pentru Domnul. Intră în câmpul Lui. Pe oamenii Săi acolo îi găseşti, pe ogorul Evangheliei. Îţi va fi uşor să descoperi ajutorul potrivit.

2. Pot să aspir la oricine? Indiferent de vârstă, pregătire?
Răspuns:  Formal, o diplomă sau originea diferită nu va putea strica planul lui Dumnezeu. Spiritul profetic apreciază totuşi că deosebirile mari de vârstă, pregătire etc. sunt tot atâtea nepotriviri sau lungimi  de undă diferite. Principiul rămâne valabil, că: „numai cine se aseamănă, se adună!”
Ajutorul tău îţi va semăna, ca  vârstă, pregătire şi celelalte. Iar dacă aspiri după ceva mai înalt în alegere, străduieşte-te să  te ridici pe tine însuţi spiritual. Caută asemănarea cu Isus, şi atunci ajutorul tău va fi pe treapta cea mai înaltă: va semăna cu Domnul!

3. Oare totdeauna numai tânărul alege? O tânără niciodată?
Răspuns: Nu numai uneori, ci totdeauna, tânăra trebuie să aleagă şi ea. Acceptând sau refuzând oferta, partea ei este însemnată. Tânăra nu este o mobilă. Dacă socoteşte destinul ei de valoare înaintea lui Dumnezeu ea trebuie să se opună de câte ori nu are aprobarea lui Dumnezeu, indiferent care va fi rezultatul. Printr-o experienţă personală, ea poate corecta multe greşeli din partea tinerilor.

4. Peţitoria ar putea să mă ajute în găsirea partenerului?
Răspuns: Noi nu credem că Dumnezeu se poate folosi de oameni ca de nişte unelte, decât atunci când ei sunt predaţi lui Dumnezeu şi când totul se face după sfatul Său. De exemplu, în cazul lui Isaac şi Rebeca.
Peţitul este însă o instituţie pur omenească şi păgână. Prin cuvinte ca „am o fată pentru tine”, sau „ţi-am găsit un băiat bun”, oamenii se încumetă să înlocuiască planul Atotputernicului printr-o acţiune omenească. Şi în al doilea rând, înlătură partea esenţială a omului, aceea de a face o experienţă personală cu Dumnezeu. Ocoliţi peţitorii!

5. Cum pot afla aprobarea lui Dumnezeu?
Răspuns: Miezul zilei nu crapă deodată, ci vine treptat, până atinge zenitul. Pentru a auzi glasul lui Dumnezeu este nevoie de o experienţă treptată, până acolo încât vom şti exact voia Sa. Cine a neglijat pregătirea dinainte nu va auzi şi nici nu se va strădui să întrebe pe Dumnezeu. Mai concret: deschiderea Bibliei la întâmplare sau semnele nu pot înlocui experienţa rugăciunii. Altfel, ar apare ca un oracol şi s-ar asemăna cu vrăjitoria. Pentru reuşita experienţei personale trebuie mai întâi să-ţi supui dorinţele cu totul lui Dumnezeu, şi să doreşti în mod sincer să cunoşti voia Lui. Oricare ar fi ea, trecând de acest prag, Domnul va răspunde fără greş prin glasul conştiinţei şi prin pacea sufletească. Şi atunci când  a avut loc experienţa personală, abia atunci un text biblic, sau un semn pot să confirme voia Lui.

6. „Eu nu mă căsătoresc. Găseşti ceva rău în aceasta?”
Răspuns: Până la o anumită vârstă este numai normal să gândeşti aşa. Dar la vârsta maturităţii acest fel de a gândi dă de gândit. Poţi spune asta din teama faţă de acest pas. Leagă-te atunci mai mult de Domnul. Sau ai putea vorbi aşa din „eroism” rău înţeles, gândind că este o  poziţie superioară. Gândeşte-te apoi că „nu este bine  ca omul să fie singur”. Aşa a fost la început şi chiar dacă împrejurările rele au făcut să fie mai bine singur, cum este exemplul lui Pavel, noi tindem în toate lucrurile şi în cămin către ordinea edenică, când toate erau „foarte bune.”

În ceasul înserării, în ceasul când văzduhul se umple de simfonii  în surdina greierilor, pe iarba înaltă ce unduia în adierea  vântului, păşea un tânăr. Depărtat de glasuri şi zgomote, singur în imensitatea de necuprins a naturii, păşea încet, cufundat în tainica cugetare. Tăcut ca fumul pe altar, o rugă potolită, dar fierbinte, unea cerul cu pământul, revărsând în valuri mângâierea Duhului Sfânt peste sufletul însetat.
„Doamne, Tatăl meu cel Bun… Alege Tu pentru mine… Dă-mi ce ştii Tu că este bine. Ia-mă de mână şi du-mă sub aripile îndurării Tale…”
Stelele s-au aprins de mult pe boltă şi într-un vitraliu măreţ au deschis mii de ferestre. Dumnezeu veghează!
Din faţă, dinspre pustie, o ceată de cămile înainta ostenită spre casă. Drumurile se apropie… se ajung… se întretaie. Şi după câteva cuvinte de liniştită împărtăşire, pornesc împreună spre casă.
Pe acelaşi drum, acum merg doi! Nu vreau altceva decât să ştiu acest drum fericit. Nu mai doresc alt bine, oricât de îmbietor m-ar chema. Nu cer altceva decât tainicul plan pentru mine şi ajutorul meu pregătit cu atâta drag încă din veşnicii.
Ferice de tine, „Isaac”, fratele meu, care ştii să alegi voia lui Dumnezeu, care ţi-a dat tot ce este în tine şi aştepţi în tăcere mâna care să  te conducă pe drumul unde lumina nu apune şi unde fericiri veşnice stau la dreapta ta!

Texte despre căsătorie din cărţile Ellenei G.White:

„Dacă bărbaţii şi femeile obişnuiesc să se roage de două ori pe zi înainte de căsătorie, ei trebuie să se roage de patru ori pe zi înainte de a face pasul acesta. Dacă este nevoie vreodată de Biblie, dacă trebuie căutată vreodată călăuzirea divină în rugăciune, dacă este nevoie de sfatul celor mai în vârstă şi cu experienţă, este tocmai înainte de a face pasul căsătoriei. Faceţi pe Hristos Sfătuitorul vostru, cercetaţi cu rugăciune Cuvântul Său.    Dumnezeu e mult mai preocupat de partenerul vostru decât sunteţi voi înşivă!”  (Solii pentru tineret p.357)

„Satana este foarte preocupat să influenţeze pe aceia care sunt cu totul nepotriviţi unul pentru altul ca să se căsătorească. El îşi pune toate puterile în lucrarea aceasta pentru ca să poată aduce mai multă mizerie asupra familiei omeneşti decât prin exercitarea dibăciei sale în orice altă direcţie.” (Testimonies,vol.2,p.284)

„Sub călăuzirea lui Hristos, tânăra să primească de tovarăş în viaţă numai pe acela care are trăsături de caracter curate şi bărbăteşti, pe acela care este sârguincios, cinstit şi are idealuri, pe acela care iubeşte pe Dumnezeu şi se teme de El. Iar tânărul să caute ca aceea care să stea alături de el să fie pregătită să poarte partea ei din poverile vieţii, a cărei influenţă să-l înnobileze şi să-l înalţe, şi care îl va face fericit prin iubirea ei.” (Solii pentru tineret,p.335)
Sursa: www.cercetatiscripturile.org