Tatuajele păcatului (sau stigmatele Crucii)
I. Introducere – Ilustrație 1
Etimologia cuvântului sincer – lat. sine cera = fără ceară.
În vechime olarii își fabricau vasele din lut. Acestea după ce erau așezate cu mare atenție, erau transportate la târg cu căruțele pe distanțe destul de considerabile. Din cauza zdruncinăturilor provocate de gropi și a bolovanilor de pe drumurile de piatră, se întâmpla adesea ca unele vase să se fisureze.
Unii comercianți nu vroiau să piardă nicio lețcaie, de aceea, înainte de a-și prezenta marfa pe tarabă, cosmetizau cu ceară crăpăturile vaselor, dându-le o formă comercială de invidiat. În momentul în care un client cerea să cumpere o farfurie sau o oală de lut, olarul necinstit îi oferea și vase crăpate dar polișate. Dacă cumpărătorul era mai versat, de obicei, printre altele, întreba: ‘‘Sine cera?’’, adică: ‘‘E fără ceară?’’. Și ca să se asigure că este așa, unii dintre cei mai curajoși luau câte un vas în mâini și încercau să afle adevărul. Dacă era ceruit (nesincer), comerciantul se retrăgea cu tot cu vas încercând să vândă tot felul de gogoși.
II. 2 Corinteni 4:7-10 ‘‘Comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu și nu de la noi… Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca și viața Lui să Se arate în trupul nostru muritor’’.
Galateni 6:17 ‘‘De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Isus pe trupul meu’’.
Comoara aceasta (gr. tezauron=tezaur) este Evanghelia, mărgăritarul de mare preț, pentru care negustorul vinde tot ce are doar ca să intre în posesia ei. Este împărăția care a și început să încolțească în inimile noastre. Evanghelia are putere dacă există coerență între vasul care o poartă și mesajul ei. Vasele pot fi ciobite, fisurate și pline de crăpături. Dar, dacă sunt ‘‘vase sincere, fără ceară’’, Olarul le folosește pentru mântuirea altora și desăvârșirea lor:
‘‘Ca reprezentanți ai Lui între oameni, Hristos nu alege îngeri care nu au căzut niciodată, ci ființe omenești, oameni cu aceleași patimi ca aceia pe care caută să-i salveze. Hristos S-a îmbrăcat cu natura umană pentru a putea ajunge la oameni. Dumnezeirea avea nevoie de natura omenească, deoarece trebuia să împletească divinul cu umanul pentru a aduce lumii mântuirea’’ (Ellen G. White, Hristos, Lumina Lumii, 296).
‘‘Chiar slabi, cu greșeli și păcate’’ noi suntem turma Păstorului ceresc, armata misiunii Sale. Ce investiție! Ce mesaj plin de speranță! Noi suntem recipientele comorii cerului! Pentru a semăna viața este nevoie de moarte. Moartea Domnului Isus în trupul nostru. Cum se traduce în mod practic această moarte? Avem nevoie de o cruce și de o Via Dolorosa personală? Mai e nevoie și de cuie și haină ‘‘regală’’? De Iuda, Irod și Pilat din Pont? De Golgota? De lacrimi de sânge în Ghetsemani?
Da, de lacrimi de sânge în grădina luptelor cu păcatul. Firea pământească trebuie răstignită zilnic pe Golgota la piciorul crucii lui Isus. Murind clipă de clipă, conturăm tot mai mult chipul și asemănarea edenică pe care le-am pierdut în negura întunecată a biografiei păcatului. ‘‘Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos în mine’’ înseamnă moarte pentru viață. Moartea firii în schimbul vieții Domnului. Știința răbdării și a îndelungii răbdări nu este o artă care poate fi învățată. Este o cruce care trebuie purtată. Nu este un crucifix al autorității eclesiastice sau o cruciuliță talismanică, ci o permanentă întindere pe cruce, cu ochii pironiți spre cer. Cu mâinile și picioarele legate. Iar carnea firii pământești asfixiată de greutatea valurilor care bat în noi și de ploaia de cuvinte care cad asupra noastră
Ilustrație 2: Blaise Pascal se întorcea într-o zi de la munca sa de cercetător. Era recunoscut drept un ‘‘șoarece de bibliotecă’’ renumit. De altfel, un creștin și un soț veritabil. Nici nu sosește bine în pragul casei, că soția l-a luat în primire. O rafală de cuvinte îndreptate împotriva omului de știință: ‘‘Toată ziua pierzi vremea… Nu știi să faci nimic, decât experimente și studii ciudate…’’
După ce a tunat și a fulgerat o vreme, provocată de lipsa de reacție a domnului savant, doamna Pascal se duce val-vârtej și aduce o găleată cu apă rece pe care o toarnă în capul soțului ei. Ud leoarcă, acesta, poate pentru mulți, prea slab de îngeri, exclamă stins: ‘‘După tunete și fulgere trebuia să urmeze și o ploaie bună’’.
Nu avem nevoie de cosmetizări și polișări de suprafață pentru a cuceri oamenii. Îmi vine în minte un personaj proverbial în codul profeției, Izabela, soția unui vas slab, Ahab. După toate urgiile pe care le provoacă, știind că i se apropie ceasul, își maschează adevărat-ul look sub masca cosmeticelor și fardurilor folosite excesiv. Împodobirea Izabelei nu a ajutat-o în ceasul socotelilor finale. Nu numai că nu l-a sedus pe Iehu, dar a atras asupra ei un irevocabil ‘‘numărat, numărat, cântărit și găsit prea ușor’’.
Stigmatul crucii sau tatuajele păcatului
În Galateni 6:17 Pavel are o singură dovadă în fața acuzatorilor vehemenți din Corint: semnele Domnului Isus pe trupul Său (2 Corinteni 11: 24-29). Acuza și stigamtul sunt mai greu de acceptat și suferit atunci când vin pe filiera acelora de la care se așteaptă ‘‘lucruri mai bune’’. Atunci când cei din casa ta te răstignesc și te dau la moarte (Pavel a fost prigonit cel mai mult de cei din neamul său și din bisericile pe care le păstorea), crucea parcă pare mai grea. Dar și biruința este pe măsură!
Cuvântul ‘‘semnele’’ traduce cuvântul grecesc ‘‘stigmata’’, literal ‘‘ceea ce este marcat, tatuat, perforat, imprimat’’. (cf. DEX STIGMÁT = Semn distinctiv imprimat cu un fier roșu pe corpul sclavilor sau al delincvenților. Semn dezonorant; pată rușinoasă). Stigmatul este un semn/o marcă a stăpânirii trupului unui soldat, rob sau închinător. În lumea antică, sclavii și soldații purtau pe trupul lor numele stăpânilor sau comandanților săi. Numele era săpat (tatuat) în pielea lor pentru a indica cărui comandant aparțineau. Dacă existau dezertori, ei puteau fi ușor recunoscuți descoperindu-li-se partea trupului pe care erau imprimate aceste majuscule. De asemenea, închinătorii religiilor antice erau însemnați pe trupurile lor cu numele zeilor pe care îi adorau.
Preoții evrei de la sanctuar aveau inscripționat pe mitra lor ‘‘sfințenie Domnului’’. Pe cine trădează chipul tău? Ce este imprimat pe inima ta? Dar pe brațele tale? Este numele lui Isus? Cine este regele inimii tale? Tatuajele păcatului sau stigmatul crucii Domnului Isus prin care lumea este răstignită față de tine și tu față de lume? Păcatul ne cosmetizează și fardează, schimonosindu-ne chipul, crucea ne transformă.
În Israel exista o lege prin care un sclav putea alege de bună-voie să rămână pentru totdeauna la stăpânul său: ‘‘Dacă robul va zice: ,Eu iubesc pe stăpânul meu, pe nevastă-mea şi copiii mei, şi nu vreau să ies slobod, atunci stăpânul lui să -l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă sau de stîlpul uşii, şi stăpînul lui să-i găurească urechea cu o sulă, şi robul să rămînă pentru totdeauna în slujba lui” (Ex. 21:5-7).
Sclavul urma să poarte semnul (stigmatul) stăpânului cât timp trăia. O ureche găurită. Fruntea, inima, mâinile și picioarele lui Isus au fost străpunse de păcatele noastre. El în locul nostru. Pentru că ne iubește. Pentru ca robul să-I devină frate și fiu al Tatălui. A fost găurit pe lemnul crucii, între Cer și pământ, pentru ca să astupe fisurile și tatuajele de pe trupul nostru biciuit de păcat.
Stigmatul crucii în iubirea celor depreciați
Nu ne place sa fim stigmatizați, dimpotrivă să fim stimați. Mascăm cu grijă orice defect pentru a nu fi etichetați. Modul în care ne purtăm cu cei disprețuiți descoperă inimile noastre. Dacă îi prețuim doar pe cei care merită, această stimă nu este decât o formă concentrată de egoism.
Aristotel, scriind despre pretenția unei persoane de a fi iubită, remarca faptul că ‘‘oamenii care au acestă dorință de a le fi împărtășită dragostea sunt ridicoli, dacă nu au nimic atrăgător în ei’’. El insistă că trebuie să ai ceva care să stârnească iubirea dacă vrei să fii iubit. Epictet se exprima asemănător: ‘‘Omul iubește în mod natural ceea ce trezește interesul’’ (Discursuri 2.22.1). Platon spunea: ‘‘Dragostea este doar pentru cei atrăgători’’.
Dacă firea pământească este stăpânul vieții noastre, atunci fără nicio îndoială că vom ‘‘iubi’’ pe cei atrăgători. Dacă lumea din viața mea a fost pironită pe cruce, inima mea va simți cu cei disprețuiți de oameni, cu cei neatrăgători și lipsiți de charisme (daruri). Dacă înaintea ochilor spirituali Îl am pe Cel disprețuit de oameni și obișnuit cu suferința, atunci mă vor durea și pe mine rănile acestei lumi muribunde. Și mai ales durerea celor care știu doar să sufere. Durerea surdă a celor care știu doar să plângă în acestă vale parcă nesfârșită a plângerii. Îi vom iubi chiar pe cei care sunt până în măduva oaselor tatuați de puterile demonice. Ne vom cheltui pentru ei, poate vor fi salvați câțiva dintre ei.
III. Apel – Ilustrație III
Aproape de camera lui John Wesley se găsește o odaie de rugăciune, foarte mică, de cel mult 1,5 m pe 2 m, cu o sobă mică, un adevărat loc de meditație. Fereastra dă spre un zid de cărămidă. Nu se vede nimic altceva decât albastrul cerului. Aceasta era centrala care alimenta cu putere marea redeșteptare metodistă, locul unde acest om zelos îngenunchea singur și vorbea cu Dumnezeu.
Wesley, asemenea apostolului Pavel, a întâmpinat foarte multe obstacole în vestirea Evangheliei: răceala și opoziția bisericii oficiale, al cărui membru a fost până în ziua morții lui; i s-a interzis să predice în biserica lui, unde lucra ca pastor asistent împreună cu tatăl lui; a fost nevoit să iasă afară și să urce pe piatra de la mormântul tatălui său ca să predice Evanghelia atuni când s-a întors printre ai lui, a cunoscut furia mulțimilor, despre care noi cunoaștem prea puțin astăzi; a cunoscut opoziția teologilor neînduplecați și, uneori, lipsiți de scrupule; a cunoscut opoziția inimii omenești, care este nespus de rea și pe care nimeni nu o poate cunoaste în întregime.
Într-o zi, unul dintre pastorii lui tineri i-a făcut o vizită neanunțată; a intrat și a văzut cum soția lui Wesley l-a apucat pe mult onoratul său conducător de părul lui lung și alb și cum îl târa pe podea. Târărul predicator scria mai târziu: ‘‘Niciodată în viața mea nu am fost atât de ispitit să comit o crimă’’. Într-o zi, în timp ce predica, Wesley a zis:
– Dușmanii mei mă acuză că am încălcat toate cele Zece Porunci, cu excepția poruncii privitoare la furt.
Soția lui se afla în sală și s-a ridicat în picioare imediat, zicând:
– John Wesley, știi că aseară mi-ai furat din carnețel șase penny?
Atunci Wesley a replicat:
– Iată, fraților, că lista este completă acum.
Ca să poți iubi pe cei care nu te iubesc și pe cei care nu merită să fie iubiți, ai nevoie să mori. Să porți stigmatul pocăinței, rușinea crucii într-o lume fără pudoare. Să nu te lepezi de haina evlaviei tale nici măcar 5 secunde. Ar fi suficiente. Și dacă totuși s-a întâmplat, roagă-L pe Olar să lipească vasul. El poate să te regenereze. Moartea Lui în trupul nostru înseamnă viață într-o lume care moare odată cu vremelnicia ei. Cerul are nevoie de tine, vas fragil și prăfuit.
Vei deveni un vas de cinste lucrând transformarea vaselor de ocară? ‘‘Căci, dacă este cineva în Hristos este o făptură (ctitorire) nouă, cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi’’ (2 Cor. 5:17).
Daniel Nitulescu
