Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

34. BLESTEMUL – autor Lori Balogh

Scris la: 31 iulie 2010

BLESTEMUL

- O PERSPECTIVA BIBLICA -

Daca exista vreo deosebire de esenta intre crestinii de diferite confesiuni, aceasta e legata de conceptia pe care o are fiecare despre Dumnezeu. Toate deosebirile de doctrina, de filozofie a vietii, deoosebiri legate de modul de inchinare sau de obiceiuri ale vietii, sunt secundare si decurg din felul in care Divinitatea e perceputa si inteleasa de credinciosi.

Uneori, cand interactionam cu credinciosi din alte cofesiuni crestine ( cu atat mai mult in cazul celor de alta religie decat cea crestina ), deosebirile sunt atat de mari si evidente incat avem senzatia ca ne inchinam la dumnezei diferiti. De aceea, dintre toate studiile biblice care se pot face, de cea mai mare importanta sunt cele legate de cunoasterea lui Dumnezeu. Insusi Mantuitorul a subliniat acest mare adevar, atunci cand spunea: “Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Christos , pe care L-ai trimis Tu.” ( Ioan 17, 3 )

Cunoasterea adevaratului Dumnezeu este un subiect prioritar pentru orice suflet omenesc, dupa cum prioritar pentru orice nou-nascut este sa-si cunoasca mai intai parintii. Fara aceasta cunoastere, temelia pe care cladim este subreda si s-ar putea ca la sfarsitul timpului sa avem surprize neplacute, in sensul de a sta in fata unui Dumnezeu fata de care ne vom simti straini, pe care L-am perceput si inteles cu totul altfel decat este El in realitate. Cunoasterea lui Dumnezeu, a caracterului Sau, a metodelor Sale obisnuite de lucru, a planurilor Sale, atat cat ne este descoperit in Scripturi, ne va ajuta in vreme de criza, facandu-ne sa afirmam ca si Pavel, atunci cand isi astepta la Roma sentinta de condamnare la moarte: “Stiu in Cine am crezut…” ( 2 Timotei 1, 12 ).

De aceea, si subiectul de fata va fi legat tot de cunoasterea lui Dumnezeu, chiar daca el pare sa nu aiba nicio legatura cu aceasta.

Astazi se predica, se scrie si se vorbeste mult despre dragostea lui Dumnezeu. Mai putin insa despre dreptatea Lui, despre judecata Sa si foarte, foarte putin despre unele aspecte mai putin placute noua si care ne produc strangeri de inima.

Sa fim sinceri cu noi insine: Ce simtim atunci cand citim despre macelul popoarelor canaanite, despre gelozia divina, despre pedepsele Sale uneori deosebit de severe ? Ce simtim atunci cand citim in Biblie despre blestemul rostit de Creator asupra pamantului nou creat, in urma caderii omului ? Ce legatura poate exista intre ideea de blestem si Dumnezeul iubirii ?

Intrebarea este cat se poate de justificata, intrucat istoria oamenirii se desfasoara intre doua blesteme: cel din gradina Edenului, rostit dupa caderea omului in pacat, si ultimul, rostit dupa judecata finala ( Geneza 3, 17; Matei 25, 41 )

Cititorul Bibliei este cuprins adesea de nedumeriri ce arunca o umbra asupra caracterului lui Dumnezeu. Nedumeririle apar inca de la citirea primelor pagini ale Scripturii, cand aflam ca pentru un “gest minor” , acela de a gusta dintr-un fruct oprit, Creatorul a rostit primul blestem asupra pamanului. Unii critici ai Bibliei obiecteaza ca Dumnezeu a tinut mai mult la fructele Sale din Eden, decat la oamenii pe care i-a creat, aducand peste rasa umana o pedeapsa disproportionata fata de gravitatea faptei lor.

Apoi, nedumerirea creste vazand ca chiar unii barbati ai credintei, pe care Biblia ii prezinta ca modele de credinta, au folosit blestemul in anumite momente ale vietii. Iov, ajuns la limita suportabilitatii suferintelor sale, si-a blestemat ziua nasterii ( Iov, 3, 2-10 );  Ieremia, coplesit de suferintele care se abateau asupra lui pe nedrept, de asemenea si-a bleastamat ziua nasterii ( Ieremia 20, 14-18 ); Petru s-a leapadat de Domnul, folosind blestemele si juramaintele ( Matei 26, 74 ).

Ceea ce ne incurca si mai mult intelegerea acestui subiect este faptul ca Dumnezeu, care a blestemat pamantul dupa caderea omului, si Insusi Iisus, care a blestemat smochinul neroditor, ne interzic noua sa facem la fel. Si atunci, se ridica fireasca intrebare: Este drept Dumnezeu atunci cand El Isi permite sa faca un lucru anumit ( in cazul de fata sa foloseasca blestemul ), in timp ce noua, oamenilor, ne interzice acel lucru ? Ramane El un Dumnezeu iubitor, asa cum Il descopera Evangheliile, atunci cand arunca blestemul asupra creatiunii Sale ? Pentru a intelege acest subiect delicat, avem nevoie de cateva puncte de reper:

1) Omului ii este interzis sa foloseasca blestemul, indiferent de categoria relatiilor: de familie, de societate, relatia om-Dumnezeu. Biblia ne face sa intelegem ca Dumnezeu uraste blestemul, dezaprobandu-l categoric.

In Vechiul Testament, poporul evreu era invatat ca “cine va blestema pe tatal sau sau pe mama sa, sa fie pedepsit cu moartea” ( Exod 21, 17 ) si “ sa nu blestemi pe mai marele poporului tau” ( Exod 22, 28 ). In Noul Testament, Mantuitorul ne invata: “Binecuvantati pe cei ce va bleastama” ( Matei 5, 44 ), iar apostolul Pavel intareste ideea, scriindu-le credinciosilor din Roma: “Binecuvantati si nu blestemati” ( Romani 12, 14 ).

Totusi, unii barbati pe care-i admiram pentru credinta lor au folosit blestemul in momentele lor de slabiciune, demonstrandu-ne si pe aceasta cale ca Biblia este o carte realista, care ii prezinta pe oameni asa cum sunt, cu slabiciuni si calitati. Faptul ca unii dintre ei , aflandu-se intr-o criza a vietii lor, au folosit blestemul nu reprezinta pentru noi un model pozitiv, dimpotriva. Daca ne sunt relatate si caderi, slabiciuni si defecte ale unor astfel de oameni, aceasta se intampla pentru a invata sa nu cadem in aceeasi greseala.

2) Exista diferente notabile intre limbile originale in care a fost scrisa Biblia si limbile in care aceasta a fost tradusa. In limba ebraica, de exemplu, exista o singura forma verbala pentru conjunctivul “sa fie” si pentru viitorul “va fi “. De aceea, nu ne este indiferent daca citim ca Dumnezeu a zis: “Sa fie blestemat” sau “Va fi blestemat”. Diferenta de nuanta este mare: in timp ce in prima expresie blestemul ne apare ca un rau trimis de Dumnezeu, in a doua, el apare doar ca o constatare facuta de un Dumnezeu atotstiutor, care ii prezinta omului toate urmarile firesti ale pacatului sau.

3) Omul pacatos a dat blestemului o incarcatura alterata de rautate si ura, incarcatura care nu exista in cazul lui Dumnezeu. Acesta  ramane neprihanit si iubitor chiar si atunci cand bleastama raul si pe pacatosii nepocaiti.  In timp ce pentru om blestemul are o incarcatura mistica, fiind un abuz, pentru Dumnezeu semnificatia lui este cu totul alta.

4) Biblia ne invata ca Dumnezeu tine sub control abuzul oamenilor care folosesc blestemul , desi le este interzis: “Cum sare vrabia incoace si incolo si cum zboara randunica, asa nu nimereste blestemul neintemeiat.” ( Proverbe 26, 2 ) .

Pasajul biblic vrea sa-i descurajeze pe toti acei oameni care isi bleastama semenii fara motive reale, ci doar din invidie, rautate si ura. Un astfel de blestem nu-si va atinge tinta niciodata, orice eforturi ar  face si orice mijloace ar folosi cel in cauza. Dimpotriva, un astfel de om ar trebui sa se teama de efectul de boomerang al rautatii lui, avand in vedere ca deasupra tuturor imprejurarilor vietii se afla un Dumnezeu drept si sfant.

In acelasi timp, textul ne lasa sa intelegem ca exista si blesteme “intemeiate”. Desi omului ii este interzis sa-l foloseasca, blestemul poate uneori sa se implineasca, in sensul in care vorbim de niste urmari ale pacatului nemarturisit si neparasit. Justitia divina intervine adesea in viata de zi cu zi a oamenilor, disciplinand sau pedepsind, dupa caz, pe cei care savarsesc raul pe pamant.

5) Dumnezeu, in calitate de personificare a Binelui Suprem, nu poate gandi raul, nu-l poate face, nu-l poate planui. Este scris despre El: “Nimeni, cand este ispitit, sa nu zica: “Sunt ispitit de Dumnezeu.” Caci Dumnezeu nu poate fi ispitit sa faca rau, si El Insusi nu ispiteste pe nimeni.” ( Iacov 1, 13 )

Diferenta dintre noi, oameni pacatosi in natura noastra, si El, sfant si fara pata, in natura Lui, este infinita. De aceea si Scriptura ne asigura ca “chiar daca suntem necredinciosi, totusi El ramane credincios, caci nu se poate tagadui singur” ( 2 Timotei 2, 13 ) . Sa fim siguri ca Dumnezeu nu poate face nimic impotriva naturii Sale care este dragostea ( 1 Ioan 4, 8 ).

6) Partea vinovata, care atrage blestemul, este intotdeauna omul, nu Dumnezeu.

Cand Rebeca i-a prezentat  fiului ei Iacov planul ei necinstit de a obtine binecuvatarea de intai nascut pentru el, inselandu-l pe Isaac, Iacov a ezitat la inceput. Motivul il exprima chiar el in raspunsul dat mamei sale: “Poate ca tatal meu ma va pipai si voi trece drept mincinos inaintea lui si, in loc de binecuvantare, voi face sa vina peste mine blestemul. Mama-sa i-a zis: “Blestemul acesta , fiule, sa cada peste mine…” ( Geneza 27, 12-13 )

Si Rebeca si-a atras singura blestemul asupra ei, caci a murit fara sa-si revada fiul…Faptul ca omul singur, si doar el, este raspunzator de blestemul care se abate asupra lui, reiese clar din cuvantul Scripturii: “Iau azi cerul si pamantul martori impotriva voastra ca ti-am pus inainte viata si moartea, binecuvantarea si blestemul. Alege viata, ca sa traiesti tu si samanta ta…” ( Deuteronom 30, 19 )

In concluzie, daca Dumnezeu reprezinta Binele suprem, care nu se poate nega pe Sine, facand rau, daca El uraste blestemul, interzicandu-l in relatiile dintre oameni, daca partea vinovata care atrage blestemul este intotdeauna omul, atunci ce semnificatii are blestemul atunci cand este rostit de Dumnezeu ?

In capitolul 21 din Numeri ne este redat un crampei din istoria dramatica a Exodului. Dupa 38 de ani de peregrinari prin pustia ostila a Orientului, poporul isi pierde din nou rabdarea ( pentru a cata oara ? ) si carteste impotriva lui Moise si impotriva lui Dumnezeu. Versetul 6 ne spune : “Atunci Domnul a trimis impotriva poporului niste serpi infocati, care a muscat poporul , asa incat au murit multi oameni in Israel.”

Concluzia pripita a unui cititor superficial al Bibliei este aceea ca Dumnezeu a blestemat poporul…

Sa privim insa mai adnac decat aparentele. Oare timp de 38 de ani petrecuti in pustia arida a Orientului Apropiat , nu au existat serpi veninosi care sa le puna viata in pericol ? Desigur ! Dar unde erau acestia, caci in tot acest timp Biblia nu relateaza niciun caz mortal ? Cu siguranta, pustia era plina de acesti serpi, insa ocrotirea lui Dumnezeu a facut ca nimeni sa nu moara de muscaturile lor veninoase in decursul indelungatelor lor calatorii.

Acum, cand poporul era revoltat impotriva felului in care era calauzit, Dumnezeu a fost nevoit sa-i dea o lectie: El Si-a retras mana Sa ocrotitoare pentru cateva momente, iar serpii, care erau acolo din belsug, si-au facut lucrarea.

Nu, Dumnezeu nu are o parte activa in blestemul care vine uneori peste oameni. Germenele blestemului se afla in om, in pacatul sau. Nu Dumnezeu aduce nenorocirea, ci pacatul aduce cu sine nenorocirea. Daca Dumnezeu “rosteste” uneori blestemul asupra unui om sau asupra unui popor, aceasta se intampla pentru ca El, in prestiinta Sa, cunoaste urmarile pacatului. Prin rostirea unui blestem, Dumnezeu nu face altceva decat sa enunte aceste consecinte pe care omul singur si le atrage asupra sa.

Sa incercam acum sa descifram tainele primului blestem rostit in Scripturi de Insusi Dumnezeu, imediat dupa caderea omului. Blestemul rostit de Creator ( Geneza 3, 11-19 ) cade asupra a trei domenii ale creatiunii: sarpele, femeia si pamantul.

1) Sarpele.

Se ridica o intrebare fireasca: Ce vina avea el, dat fiind faptul ca era o creatura fara constiinta ? Unde e dreptatea lui Dumnezeu, cand pedepseste un animal fara constiinta de sine, deci fara capacitatea de alegere ?

Intr-adevar, sarpele nu era vinovat. Dar la fel de adevarat este ca el nici nu sufera efectiv in urma blestemului. Neavand contiinta de sine, ca orice animal, sarpelui ii este indiferent daca zboara sau se taraste pe pamant, daca manaca fructe sau tarana. Suferinta este legata de constiinta de sine, lucru care le lipseste animalelor.

Nu, sarpele nu a suferit in urma blestemului, insa lectia lasata de Creator este uriasa: Satana se poate ascunde in spatele celor mai atragatoare lucruri  ( in cazul de fata , in trupul sarpelui ), iar la momentul propice, el va musca fara ezitare.

Geneza 3, 15 este un pasaj plin de continut. Este prima profetie care anunta venirea lui Mesia, insa textul poate crea nedumeriri la o citire superficiala:

“Vrajmasie voi pune intre tine si femeie, intre samanta ta si samanta ei.  Aceasta iti va zdrobi capul, iar tu ii vei impunge calcaiul.”

Intrebarea care se poate ridica in mintea cititorului Bibliei este urmatoarea: Este capabil un Dumnezeu al dragostei sa semene dusmanie, vrajmasie ?

Da, El este capabil sa o faca, ramanad Acelasi Dumnezeu iubitor din totdeauna. Pasajul de mai sus contine samburele Planului Mantuirii noastre. Oare ce s-ar fi intamplat daca Dumnezeu nu ar fi semanat aceasta vrajmasie intre noi si “sarpele  cel vechi”, diavolul si Satana ( Apocalipsa 12, 9 ) ? Omul ar fi ramas pentru totdeauna un sclav, un salahor al diavolului, fara nicio speranta de eliberare. Insa Creatorul nostru a zis: “Nu pot sa-l vad pe om, creatura Mea, ca un vesnic rob al diavolului. Am sa rup legaturile robiei lui, dandu-i o noua sansa de a fi liber.” De aceea, binecuvantata sa fie aceasta vrajmasie pusa de Dumnezeu intre noi si “sarpele cel vechi”. Dumnezeu ne-a iubit prea mult pentru a nu rosti acest prim blestem , chiar in zorii istoriei lumii.

2) Femeia.

“Femeii i-a zis: “Voi mari foarte mult suferinta si insarcinarea ta. Cu durere vei naste copii si dorintele tale se vor tinea dupa barbatul tau, iar el va stapani peste tine.” ( Geneza 3, 16 ).

De ce era nevoie de suferinta in urma pacatuirii primilor oameni ? Sa observam ce s-a intamplat imediat dupa caderea in pacat. Prima familie de oameni era in criza, pe cale sa se destrame. Invinuiri reciproce subminau viitorul primei familii si, prin urmare, puneau in pericol chiar intreaga societate oameneasca.

Dumnezeu intervine in aceasta criza, “blestemand” femeia sa nasca prin suferinta. Este insa acesta un blestem sau o binecuvantare ascunsa ? Intr-o familie in criza, pe cale de destramare, Dumnezeu vorbeste despre nasterea de copii. Acest fapt reprezinta o mare sansa pentru societatea omeneasca.

Era insa nevoie de suferinta pentru acest deziderat ? Cu siguranta, da. Datorita naturii noastre pacatoase, noi nu mai putem aprecia corect valorile decat prin suferinta. Cu cat suferim mai mult, cu cat depunem mai multe eforturi, cu cat facem mai multe sacrificii pentru a obtine un lucru, cu atat ii acordam o valoare mai mare. Copiii obtinuti prin suferinta mamei, sunt cu atat mai iubiti si ocrotiti.

Datorita suferintei la nastere, iubirea de mama este mai mare decat aceea de tata, mama intrand intr-o relatie mult mai speciala cu copiii sai decat tatal. Iata ca , chiar in acest “blestem” nedorit nici de Dumnezeu, nici de om, se ascund binecuvantari nebanuite.

“Dorintele tale se vor tinea dupa barbatul tau, iar el va stapani peste tine.” ( Geneza 3, 16 up. ) De ce nu invers ? Nu era logic ca Adam, care daduse dovada de slabiciune, sa devina supus femeii ?

Creatorul insa le da o pedeapsa “inversa”, aratand intentia Sa de a corecta in fiecare dintre ei ceea ce era de indreptat. Eva daduse dovada de spirit de independenta atunci cand a intins mana dupa fructul oprit, iar acum ea avea nevoie de supunere. Adam, dimpotriva, trebuia sa-si invinga slabiciunea de care a dat dovada prin rolul de conducator in cadrul relatiilor de familie.

3) Pamantul.

“Omului i-a zis: “Fiindca ai ascultat de glasul nevestei tale si ai mancat din pomul despre care iti poruncisem:”Sa nu mananci deloc din el”, blestemat este acum pamantul din pricina ta. Cu multa truda sa-ti scoti hrana din el in toate zilele vietii tale. Spini si palamida sa-ti dea si sa mananci iarba de pe camp. In sudoarea fetei tale sa-ti mananci painea, pana te vei intoarce in pamant. Caci din el ai fost luat. Caci tarana esti si in tarana te vei intoarce.” ( Geneza 3, 17-19 )

V-ati pus vreodata intrebarea cum ar fi aratat pamantul si omenirea, in conditiile pacatului, daca pamantul ar fi dat roade fara niciun efort ? Ne putem face o idee privind la istoria tragica a Sodomei si Gomorei, cetati aflate in manoasa Vale a Iordanului de alta data. Deoarece zona era foarte bogata, iar pamantul isi oferea roadele sale bogate fara efort din partea locuitorilor, acestia aveau mult timp liber la dispozitie. Nestiind cum sa-si mai omoare timpul, sodomitii au fost mereu in cautarea unor distractii si placeri inedite, ajungand astfel sa se afunde atat de mult in mocirla pacatului incat Dumnezeu a fost nevoit sa puna capat raului, distrugand definitiv aceste cetati, impreuna cu locuitorii lor.

Viata demonstreaza ca pamantul advers trezeste in om spiritul de lupta cu spinii si palamida, plasandu- l de partea binelui. Truda in castigarea existentei este o mare bariera impotriva raspandirii raului, statisticile aratand ca cele mai multe infractiuni se fac in zilele de sarbatoare, cand oamenii au timp liber si nu sunt angrenati intr-o munca sustinuta. David a comis cel mai odios pacat al sau cand se plimba odihnit si fara treburi pe balconul palatului sau imparatesc. De cata suferinta ar fi fost el scutit daca in acel timp de ispitire el ar fi fost angrenat intr-o activitate oarecare!

Dar moartea, nu este ea cel mai mare blestem ?

V-ati gandit vreodata ce s-ar fi intamplat cu omenirea daca nu ar exista moarte ? Oare ce a simtit Adam in timpul celor 930 de ani de viata, vazand cum pe mormantul fiului sau Abel cresc spini, iar urmasii sai pe linia lui Cain deveneau tot mai rai si mai razvratiti impotriva lui Dumnezeu ? Ce simtea el cand vedea pretutindeni in jur cum natura se degradeaza, purtand amprenta mortii si a neantului ?

Cred cu toata convingerea ca, dupa 930 de ani de experiente triste legate de raspandirea pacatului pe pamant, moartea a venit ca o usurare pentru Adam, ca si pentru orice alta fiinta omeneasca. Scriptura spune despre patriarhi ca au “murit batrani si satui de zile” ( Geneza 25, 8 ). Stiti ce ne ne spune aceasta expresie ? Ca , dupa o viata de durere, suferinta si truda, moartea vine ca o usurare, ca o eliberare.

Ce s-ar fi intamplat daca, in loc de moarte, Dumnezeu ar fi ingaduit viata vesnica traita in conditiile pacatului ? Probabil ca un Nero nemuritor ar fi dat si azi foc , nu doar Romei, ci tuturor capitalelor lumii. Hitler ar fi condus si azi  un razboi modial fara de sfarsit, Napoelon s-ar fi luptat si azi pentru cucerirea Europei, Torquemada ar fi ars si azi pe rug trupurile ereticilor, fara sa le aduca totusi moartea, Stalin ar fi condus si azi cu mana de fier…

Oare cum s-ar simti astazi Adam vazandu-si urmasii fabricand bombe nucleare si rachete de croaziera, sau paricipand la marsurile homosexualilor din marile orase ale lumii ?  Fara moarte, pamantul nostru ar fi devenit un iad vesnic…

Ar fi putut Dumnezeu sa priveasca linistit o astfel de scena ? Iubirea Lui nu putea admite asa ceva, de aceea El a trebuit sa puna un hotar vietii pacatoase a omului, prin moarte.

Concluzii:

In gura lui Dumnezeu, blestemul nu este un bici cu care are placere sa loveasca in slaba fiinta omeneasca , nici un trasnet prin care isi doboara dusmanii. Blestemul este doar o simpla constatare a unor urmari pe care omul pacatos le va suporta datorita alegerii sale gresite.

Mai mult decat atat, Biblia ne asigura ca Dumnezeu face o lucrare mult mai neasteptata: El poate transforma blestemul ( pe care il meritam ) intr-o binecunatare ( pe care nu o meritam ). Aceasta este lucrarea pe care o face Dumnezeul iubirii pentru omul pacatos ( vezi Neemia 13, 2 up. ), pentru mine si pentru tine. El poate face ca cele mai nefericite imprejurari ale vietii sa ne aduca cele mai mari binecuvantari.

“De alta parte, stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu…”    ( Romani 8, 28 )

Cum sa nu-I fim recunoscatori unui astfel de Dumnezeu ? Cum sa nu-L iubim, cum sa nu-L respectam, cum sa nu ascultam de vointa Sa ?

Lori Balogh

Mai multe articole de acelasi autor pot fi gasite la adresa: http://www.loribalogh.ro