Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

7. “SA NU OBOSIM IN FACEREA BINELUI !” – autor Lori Balogh

Scris la: 15 martie 2010

“SA NU OBOSIM IN FACEREA BINELUI”

-         NECESITATEA LUCRARII DE BINEFACERE –

Cine nu cunoaste oboseala ? Este un fenomen cat se poate de firesc… Dupa o zi de munca stresanta, dupa un efort deosebit, se instaleaza in mod inerent oboseala.

Ne aflam inca in aceste trupuri muritoare, pline de slabiciuni omenesti; inca suntem limitati in timp si spatiu, dar si in capacitatea noastra de intelegere si in eforturile pe care le depunem in atingerea unor tinte propuse. Va veni un timp ( pe care crestinii il asteapta cu dor ! ) in care se va implini promisiunea lui Dumnezeu : “ Cei ce se incred in Domnul isi innoiesc puterea; ei zboara ca vulturii; alearga si nu obosesc, umbla si nu ostenesc .” ( Isaia 40, 31 )  Pana atunci insa, fara exceptie, suntem cu totii supusi oboselii…

Daca oboseala trupului este un fenomen fiziologic cat se poate de normal si benefic organismului, nu la fel stau lucrurile in domeniul spiritual. Ai simtit vreodata acest gen de oboseala  ? Au fost momente in care te-ai gandit ca nu ai de ce sa mai mergi la biserica ? Ai fost uneori tentat sa renunti la Biblie sau la rugaciune ? Ti-a venit in minte gandul ca nu mai are rost sa spui celor din jur despre credinta ta ? Ai obosit vreodata sa faci bine semenilor, dupa ce ai constatat ca binele pe care l-ai facut ti-a fost rasplatit cu rau ?

Eu am cunoscut acest gen de oboseala…

Ma aflam intr-una din bisericile mari din tara…In pauza dintre serviciile divine, am zarit un tanar pe care nimeni nu-l baga in seama. Era imbracat saracacios, hainele ii erau murdare, arata foarte neglijent, insa parea foarte interesat de credinta. M-am apropiat de el, l-am intrebat cum il cheama si am aflat ca fusese crescut intr-un orfelinat. Venise in acea localitate- spunea el, ca sa caute ceva de lucru. Ii ajuta pe unii care vindeau in piata de legume si asa isi castiga bucata zilnica de paine.

Privindu-l cum arata si ascultandu-i povestea, mi s-a facut mila de el si, impreuna cu sotia, am hotarat sa-l luam pentru o zi la noi acasa. Primul lucru pe care i l-am cerut a fost sa se imbaieze ( mirosea ingrozitor ! ), apoi i-am dat sa manance . Inainte de a servi masa, oaspetele nostru a inaltat o rugaciune care ne-a impresionat pe amandoi. I-am dat apoi un rand de haine noi si, dupa ce am mai stat de vorba, ne-am dus la culcare. A doua zi, i-am dat o geanta cu cate ceva de mancare si prietenul nostru a plecat…

Pentru catva timp  nu am mai aflat nimic de el. Pana intr-o zi in care, imbracat in aceleasi haine murdare in care era imbracat cand il cunoscusem, ne-am trezit cu el la usa. L-am intrebat unde erau hainele bune pe care i le dadusem si ne-a insirat o poveste intreaga cum, plecand de la noi,  politia i-a confiscat in tren geanta pe care i-o dadusem. Din fericire, intre timp aflasem adevarata lui identitate: era un escroc specializat in biserici crestine, care stia sa mimeze foarte bine interesul fata de credinta pentru a-i impresiona pe membrii bisericii si a profita de pe urma lor. Cand i-am spus ca acum stim cine este el in realitate, ne-a zambit ironic, ne-a intors spatele si a plecat…Pentru totdeauna…

Intr-o alta ocazie, spre sfarsitul serviciului divin, a aparut la biserica un tanar de vreo 25-30 de ani. Am intrat in vorba cu el si am aflat despre “necazurile” lui. Spunea ca are o fetita internata in Bucuresti si ca nu are bani sa o aduca de la spital. Apoi si-a desfacut maneca hainei, aratandu-mi un brat plin de intepaturi in vena. Sustinea ca sufera de hemofilie si trebuia sa-si faca periodic niste injectii foarte scumpe.

Aveam indoieli serioase cu privire la sinceritatea lui … Cu toate acestea, impreuna cu un prieten, am decis sa-l ajutam cu ceva bani. Omul a plecat, promitandu-ne ca va reveni…Timp de un an sau doi, nimeni nu l-a mai vazut. Apoi, dupa acest rastimp, tanarul a revenit la aceeasi biserica si, intamplarea a facut ca tot eu sa intru in vorba cu el. Nu m-a recunoscut…Cand l-am intrebat de motivul venirii lui la biserica respectiva, mi-a reprodus aceeasi “poezie” recitata cu doi ani in urma: avea o fetita bolnava la un spital din Bucuresti si nu avea bani sa o aduca acasa…Si el era un profitor specializat in biserici crestine…

Inca o intamplare nefericita : intr-o vineri seara, la sfarsitul serviciului divin, mi-a atras atentia un tanar strain. Am intrat in vorba cu el si am aflat ca era de la un orfelinat din Galati si ca venise in localitate pentru angajare. Mi-a aratat niste acte care pareau autentice, apoi mi-a spus ca nu e prima data cand pasea intr-o biserica crestina. Mi-a specificat numele pastorului din Galati unde – spunea el- urmase un curs de cunoastere a doctrinei bisericii. Nu aveam niciun motiv sa ma indoiesc de sinceritatea lui si, deoarece nu aveam posibilitatea sa-l gazduiesc peste noapte, l-am rugat pe un prieten sa o faca in locul meu. Prietenul l-a gazduit cu placere si, a doua zi, strainul a plecat dis-de-dimineata sa-si resolve problemele in oaras. Numai ca, in loc sa se imbrace cu haina lui ponosita, a luat, fara ca prietenul meu sa observe, haina lui cea noua. Si strainul a plecat pentru totdeauna…Si el se numara printre escrocii care isi cautau victimele in biserica…

Ce credeti ca simteam in suflet in acele momente in care constatam ca fusesem inselat in cele mai curate sentimente ? E greu de descris…Exemple de genul acesta pot fi relatate la nesfarsit. De ce am relatat aceste experiente negative? Pentru  a intelege ca, dupa cateva intamplari negative de genul celor povestite, apare un gand care nu-ti da pace: “ Am avut toata bunavointa de a-i ajuta pe acei oameni, atat material, cat si spiritual. Iar ei, unul dupa altul, s-au dovedit a fi doar niste profitori. Nu mai am incredere in nimeni…Nu voi mai ajuta pe nimeni…

Cum se numeste , intr-un cuvant, acest fenomen ? Oboseala sufleteasca…

Atunci cand apostolul Pavel scria Epistola sa catre credinciosii din Galatia, el avea in vedere tocmai un astfel de gen de oboseala:

“Sa nu obosim in facerea binelui, caci la vremea potrivita vom secera , daca nu vom cadea de oboseala. Asa dar, cat avem prilej, sa facem bine la toti, si mai ales fratilor in credinta.” ( Galateni 6, 9-10 )

De ce obosim atat de repede in facerea binelui ? Iata cateva motive:

1) Inmultirea profitorilor

Acestia stiu sa exploateze la maximum sentimentul religios si buna credinta a semenilor lor. Acest “soi” de oameni a existat din totdeauna si nu va disparea pana la sfarsitul istoriei.

Nici Mantuitorul nu a fost scutit de prezenta lor in timpul vietii si lucrarii Sale pamantesti. Multimi de mii de oameni Il insoteau, mai ales dupa prima minune savarsita  ( inmultirea vinului la  nunta din Cana ) si dupa prima inmultire a painilor. Iisus stia prea bine ca multi Il cautau pentru avantajele trecatoare, de aceea, cu durere, El le spune:

“Adevarat, adevarat va spun ca Ma cautati nu pentru ca ati vazut semne ( care sa-i convinga de faptul ca El este Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul lumii ), ci pentru ca ati mancat din painile acelea si v-ati saturat.” ( Ioan 6, 26 )

Dar oricat de dureroasa ar fi constatarea facuta de Iisus, ea nu L-a impiedicat sa lucreze pana la capat pentru binele si mantuirea oamenilor. El nu a obosit niciodata in facerea binelui. Noi avem relativ putine ocazii de a-i ajuta pe profitori. Insa Mantuitorul , timp de trei ani si jumatate, zi dupa zi, era incoltit, urmarit si asteptat nu de doi-trei, ci de zeci si sute de astfel de oameni nesinceri. Cu toate acestea, El nu a obosit. Ceea ce L-a incurajat sa-Si duca pana la capat lucrarea a fost gandul ca printre atatia oameni ingrati si profitori erau si oameni sinceri care L-au privit in adevarata Sa lumina, in calitate de Fiu al lui Dumnezeu care a venit sa mantuiasca neamul omenesc.

2) Egoismul

Imi aduc aminte de armata si de cele ce ne povesteau unii din superiorii nostri despre perioada lor de instructie. Cand ofiterii lor erau suparati pe ei, le ordonau sa-si umple ruxacurile cu pietre sau caramizi. Apoi, dupa ce acestea erau umplute, trebuiau luate in spate si incepea instructia. Ce calvar ! Sa executi rapid comenzile, sa alergi, sa fii iute cu o asa greutate in spate !

Egoismul pe care il avem cu totii, fara exceptie, fie intr-o doza mai mare, fie intr-una mai mica, este o povara pe care o purtam cu noi zi de zi. Orice dorinta de bine si orice indemn al Duhului Sfant  trebuie sa se confrunte cu egoismul din inimile noastre. Daca nu scapam de aceasta “povara” neplacuta, vom fi mereu doar niste “soldati” greoi care nu vor putea niciodata executa rapid comenzile date de “Marele Comandant”.

Se poate scapa de aceasta povara grea a egoismului ? Un ruxac plin cu pietre se poate da jos usor. Dar cum sa scapi de o povara ce se afla in adancul inimii ? Cine ar putea sa-si faca singur transplantul de cord, in asa fel incat sa dobandeasca o inima noua, lipsita de egoism ?

Exista totusi spernata. Creatorul ne promite un transplant spiritual de cord care nu ne costa nimic. Pretul L-a platit chiar El si “banca de organe” a cerului  are suficiente  inimi de schimb pentru toti doritorii:

“Va voi da o inima noua si voi pune in voi un duh nou ; voi scoate din trupul vostru inima de piatra si va voi da o inima de carne. Voi pune Duhul Meu in voi si va voi face sa urmati poruncile Mele si sa paziti si sa impliniti legile Mele. “ ( Ezechiel 36, 26-27 )

Cand simti , atunci cand e nevoie de un sacrificiu, ca inima iti e greoaie sau de piatra, roaga-L pe Marele Medic sa faca “transplantul” pe care l-a promis. Cu o inima noua oferita de Iisus, oboseala in facerea de bine nu-si va mai gasi locul.

3) Lipsa de intelepciune in facerea de bine

Pentru ca o fapta sa fie cu adevarat o fapta de binefacere ea trebuie sa fie facuta cu intelepciune si la timpul potrivit, incadrandu-se in niste limite rezonabile. Dumnezeu nu ne cere , de exemplu, sa ne ingrijim de bunastarea familiei vecinului mai mult decat de cea a propriei noastre familii. El nu pretinde sa luam painea de la gura copiilor nostri, lasandu-i flamanzi, pentru a o oferi copiilor vecinului, nici sa ii oferim aproapelui nostru un confort pe care nici noi nu il avem in caminurile noastre. Din nefericire, asa au inteles unii crestini ca trebuie sa procedeze in viata. Urmarea ? Au aparut o multime de frustrari si probleme familiale, iar ei au ajuns sa oboseasca …

Este de notorietate exemplul tanarului Francisc de Assisi devenit, dupa o viata de asceza severa,  Sf. Francisc.  A fost un tanar bogat, cel mai bogat din localitatea sa. Tatal lui era negustor si aveau bani din belsug. La un moment dat, lui Francisc i s-a parut ca e chemat de Dumnezeu la o lucrare speciala. Luand indemnul dat de Mantuitorul tanarului bogat ca pentru sine, Francisc de Assisi si-a vandut toata averea, daruind-o saracilor si bisericii. A mers pana acolo in hotararea sa, incat si-a vandut si hainele de pe el, prezentandu-se gol in fata episcopului sau. Din acel moment , Francisc a inceput o viata de ascet, traind in colibe de nuiele, cersind, predicand Evanghelia si ajutandu-i pe bolnavi. A intemeiat ordinul franciscanilor, apoi a murit intr-o saracie cumplita la doar 45 de ani. Ceea ce este de retinut este faptul ca, inainte de moarte, Francisc a regretat faptul ca adus o viata de ascet...

Oare acesta e vointa lui Dumnezeu  ? Ne cere Dumnezeu sa ne neglijam pe noi insine pana la negarea celor mai elementare nevoi personale si de familie ? Iata ce-i scrie un cunoscut autor crestin unui membru al bisericii care facea lucrare de binefacere, dar care isi neglija propria familie:
„Ajuta mai intai sotiei tale ca sa se simta bine si fericita si apoi ai in vedere starea copiilor tai. Procura-le hrana buna si imbracaminte buna si apoi, daca poti, fara sa restrangi pe sotia ta si copiii tai, ajuta si acelora care au cea mai mare nevoie de ajutor si arata-ti favorurile tale oriunde ele vor fi pretuite si oriunde merita sa-ti arati darnicia ta. Dar datoria cea mai mare si mai sfanta este fata de familia ta. Nu trebuie pradata familia pentru a-i favoriza pe altii.” ( E. G. White, Testimonies , vol. 2. pag. 72 )

Biblia ne invata principiul dupa care trebuie sa se calauzeasca un crestin veritabil: Imparte-ti painea cu cel flamand” ( Isaia 58, 7 pp.). Dumnezeu nu ne cere sa dam toata painea celor din jur. In schimb El ne cere sa o impartim cu cei in nevoie, fara sa ne neglijam nici pe noi insine, nici pe membrii familiei noastre. Acelasi principiu il regasim in porunca iubirii: “Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” ( Leviticul 19, 18 up.; Matei 22,  39 ). Nici mai mult, nici mai putin ! A-l iubi mai mult inseamna altruism gresit inteles, pe care nu il pretinde nimeni de la noi, nici chiar Creatorul nostru. A-l iubi mai putin pe aproapele nostru inseamna egoism, ceea ce Il dezonoreaza pe Dumnezeu si e condamnat de Scriptura.

Pentru ca o fapta pe care noi o consideram buna sa fie intr-adevar o binefacere, ea trebuie sa indeplineasca mai multe conditii:

1) Trebuie implinite intai nevoile propriei  familii, apoi cele ale semenilor nostri. In cazul in care se inverseaza prioritatile, ceea ce poate fi privit ca o binefacere fata de cei din afara, poate deveni in realitate o “raufacere” fata de cei din propria familie.

2) Ajutorul trebuie dat celor ce au cea mai mare nevoie de el. Apostolul Iacov ne indeamna sa nu facem fapte bune fara discernamant, ci sa cercetam pe orfani si pe vaduve in necazurile lor” ( Iacov 1, 27 ). Orice binefacere adevarata urmeaza unei aprecieri corecte a situatiei celui in nevoie. Cand semenul de langa noi nu are nici macar un acoperis deasupra capului, pentru ca incendiul , cutremurul sau inundatiile i l-au distrus, el are nevoie in primul rand de materiale de constructii, de bani si ajutor in munca si mai putin de muntii de haine second hand care i se trimit de obicei in astfel de situatii.

3) Ajutorul trebuie dat acolo unde va fi pretuit. Indemnul Mantuitorului de a nu arunca margaritarele inaintea porcilor, pentru ca le vor calca in picioare ( Matei 7, 6 ), este valabil si in domeniul binefacerii. De aceea, ajutorul trebuie dat celor ce au intr-adevar nevoie de el, fiind in imposibilitatea de a se ajuta singuri.

4) Binefacerea trebuie facuta in limitele posibilului, fara ca alte circuite sa fie intrerupte. Inteleptul Solomon ne indeamna: “Nu opri o binefacere celui ce are nevoie de ea, cand poti sa o faci “ ( Proverbe 3, 27 ). Biblia este cat se poate de echilibrata in acest sens, fara sa ne impinga la fapte exagerate, peste posibilitatile pe care le avem.

Exemplul Mantuitorului este elocvent in acest sens. Pe vremea Sa existau multi leprosi in Israel, insa numai cativa au fost vindecati. In cei trei ani si jumatate de lucrare publica, multi evrei au murit in Palestina, insa Biblia ne relateaza doar trei invieri pe care le-a facut Iisus in acest timp. Erau multi paralitici, demonizati, orbi sau oameni suferinzi de tot felul de boli, insa sunt relatate doar cateva cazuri de vindecare. Nu ar fi dorit Iisus sa-i vindece pe toti ? Desigur ! Insa luand asupra Sa natura umana, aceasta L-a limitat in timp si spatiu, neputand sa ajunga la toti suferinzii care erau in Israel in acea vreme.

Dumnezeu nu ne cere sa facem mai mult decat ne permit puterile si posibilitatile noastre, dar ceea ce putem face, El asteapta de la noi sa facem cu dragoste si spirit de sacrificiu. Poate ca binele pe care il putem face este sa dam un pahar cu apa celui insetat, sau sa oferim un zambet celui intristat si descurajat; poate il putem ajuta pe un somer sa-si gaseasca un serviciu, sau putem sa facem o vizita unui bolnav; poate ca avem posibilitatea sa–l imbracam pe cel gol sau sa oferim materiale de constructie celui ramas fara casa…Oricare ar fi forma de binefacere, ea trebuie sa aibe o singura motivatie: dragostea. Tot ceea ce are o alta temelie este aur fals, fara valoare si, prin urmare, va fi respins de “banca cerului”.

Chiar daca mi-as imparti toata averea pentru hrana saracilor…si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic.” ( 1 Corinteni 13, 3 pp.)

Simti ca ai obosit in privinta binefacerii? Simti ca inima nu mai este atat de sensibila la nevoile si suferinta umana ? Te pandeste primejdia ca inima sa se impietreasca in fata lipsurilor semenului tau ?  Nu dispera ! Roaga-L pe Iisus, Marele Medic al inimii omenesti, ca sa-ti dea o inima noua. O inima sensibila la tot ce inseamna suferinta si o vointa hotarata de a usura macar cu un strop poverile celor loviti de nenorocire.

“Sa nu obosim in facerea binelui, caci la vremea potrivita vom secera, daca  nu vom cadea de oboseala. Asa dar, cat avem prilej, sa facem bine la toti, si mai ales fratilor in credinta” ( Galateni 6, 9-10 )

Lori Balogh

www.loribalogh.ro