Urca pe munte !

Urca pe munte !

 
CUPRINS:
1.    Deschidere
2.    Rugă
3.    COR
4.    Poezie: Suie-te pe munte –
5.    Introducere: Acolo, pe munte! –
6.    COR
7.    Tema I: Iehova – iire –
8.    Poezie: Psalm
9.    Punct instrumental –
10.    Tema II: Atunci a căzut foc –
11.    Tema III: Muntele Fericirilor –
12.    Poezie: Rugă –
13.    COR + COM
14.    Tema IV: Pe Muntele Schimbării la Faţă
15.    Poezie: Un pas mai sus –
16.    COR
17.    Tema V: Dealul Golgotei –
18.    În loc de concluzii –
19.    Închidere
20.    Rugă
21.    Postludiu – ieşire

SUIE – TE   PE   MUNTE

Încet,
Te sfătuiesc să urci
Pe muntele lepădării de sine,
Şi solemn să te pleci în rugăciune.
Deschide,
Apoi ochii credinţei tale
Şi soarbe cu priviri avide
Tot ce-i frumos şi unic pe lume.
Urcă,
Încrezător în iubirea divină;
E cea mai înaltă culme – şi-i una –
Pentru a putea cuceri cununa.
Opreşte-te
La mijlocul muntelui,
Nu pentru a privi înapoi consternat,
Ci pentru a zări piscul cel mai înalt.
Porneşte
Din nou spre înălţimile
Impuse de inima-ţi fierbinte
Şi opreşte-te pe vârful înalt de munte.
Ajuns,
Priveşte ţara Canaanului
Şi mulţumeşte smerit Domnului
Pentru rugul de jertfă, aprins.
Apoi,
Caută cu ochii ascultării
Spre impunătorul Munte Sinai,
Pe care Moise a primit Legea iertării.
Tăcut,
Scrutează distanţa în timp
Cu gândul la Muntele Moria
Şi Abraam îţi va apare cu toată gloria.
Cu teamă;
Sfărâmând legătura cu eul
Caută Carmelul prin ceaţă.
Locul unde Ilie aducea jertfa sacră.
Şi, de vei găsi printre munţi
Locurile sfinte în care Isus
Se ruga pentru a noastră iertare,
Să te pleci umilit pe genunchi
Înaintea Celui ce atât de mult te-a iubit
Şi a murit, pentru a lumii salvare.

INTRODUCERE
ACOLO PE MUNTE!

Din totdeauna muntele a fost posesorul unei forţe tainice care l-a vrăjit pe om, de la începutul timpurilor. Nu cred că există cineva pe această planetă care să nu simtă acea atracţie misterioasă pentru munte. De la copilul micuţ până la omul cu tâmplele albite de ani, toţi admirăm cu nesaţ fermecătorul peisaj montan. Tablourile pline de pitoresc oferă pe gratis călătorului, imagini de neuitat. Toate acestea constituie secretul de neexplicat, în virtutea căruia – indiferent de timpul trăit în apropierea muntelui – nu-i putem părăsi, orice ni s-ar oferi în schimb.
Privind înălţimile singuratice, pătrunzând cu greu prin colţurile ascunse pline de sălbăticiune, omul şi-a dorit din totdeauna să ajungă acolo unde numai ochiul poate pătrunde. Muntele s-a identificat de-a lungul timpului cu omul. Între ei şi om a existat şi va exista o comuniune tăcută, dar sinceră, o legătură secretă, tainică.
Pentru creştin, muntele simbolizează dreptatea, siguranţa, pacea. Amintiţi-vă de valdenzi, de timpurile de strâmtorare şi suferinţă, de perioadele critice când omul şi-a pierdut fraţii, prietenii, semenii; însă, i-a rămas muntele ca singurul prieten, unicul frate, singura speranţă.
De aceea, creştinul, urcând anevoios crestele înalte, s-a simţit mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de cer, de Isus.
În Biblie, muntele a fost locul în care Dumnezeu Şi-a manifestat prezenţa, puterea şi slava. IEHOVA şi-a ales muntele şi l-a invitat pe servul credincios să urce muntele. Acolo a fost invitata Abraam, acolo l-a cunoscut şi Moise pe Dumnezeu, Ilie s-a dovedit a fi un mare reformator pe munte, şi tot pe munte, Isus L-a întâlnit adeseori pe Tatăl Său.
„Suie-te pe munte!” – sună şi astăzi îndemnul divin! Aduceţi jertfe curate şi neprihănite! Luaţi aminte la legile şi poruncile Sale! Plecaţi-vă în genunchi în rugăciune, imploraţi milă şi ajutor de sus, şi Tatăl vostru va trimite îngerii Săi păzitori pentru ocrotirea voastră!
Suie-te pe munte şi priveşte! Ce vezi? La marginea de răsărit a lumii, o câmpie mănoasă, cu holdele coapte, aşteaptă secerătorii lumii să sosească!!!


TEMA   I
IEHOVA   IIRE

„Dumnezeu a zis: I-a pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac, du-te în ţara Moria şi adu-l jertfă de tot, acolo, pe un munte, pe care ţi-l voi spune…”
Să privim un tablou: … E noapte… Stelele strălucesc pe bolta cerească şi luna răsfrânge lumina ei blândă asupra pământului. Corturile nomadului Abraam sunt cuprinse de linişte. Somnul a cucerit cu vraja sa clipele obosite ale oamenilor şi ale animalelor. Aerul antic, nepoluat şi liniştea sufletească a fiinţelor, imprimă ţinutul o atmosferă edenică. În acest cadru impresionant, o umbră pare că iese dintr-un cort şi în tăcere îşi îndreaptă privirea către cer. Ne apropiem şi desluşim în noapte comuniunea OM – Dumnezeu, căci Abraam îngândurat scrutează tot mai des în această noapte întinderile nesfârşite ale bolţii, ce fascinează prin puzderia de stele. Gândul la jertfirea lui Isaac au alungat pentru moment liniştea sufletească şi pacea, pretutindeni, urmărindu-l cuvintele: „Du-te şi adu-l jertfă…”.
Considerând că durerea Sarei ar fi prea mare, puternicul bărbat îşi cruţă soţia, dar îşi îngreună povara sufletească… Şi zdrobit de durere, împovărat de ani, se întoarce în cort, pentru a-şi trezi fiul. Trezit din visare, Isaac primi cu plăcere invitaţia tatălui său de a-l însoţi în ţara Moria şi consideră acest fapt o sinceră şi dreaptă slujire lui Iehova.Ajunşi la poalele muntelui, fiul cu povara în spate şi tatăl purtând focul şi cuţitul, porniră spre vârful cel înalt, recomandat de Creator.
După momente dificile, fiul şi tatăl ajunseră în sfârşit la locul indicat. Şi în timp ce cuprindea pământul făgăduinţei, Abraam cu lacrimi în ochi, dar cu solemnitate şi sobrietate în glas, destăinui fiului planul lui Dumnezeu. Isaac îşi privi tatăl şi pentru câteva clipe rămase îngrozit de cele auzite, dar ridicându-şi ochii spre cer, spuse: „Fie tată, căci odată ne vom vedea în ţara de dincolo de zare…”. Şi în timp ce cuţitul sfârtecă aerul, o voce puternică opri braţul tatălui, spunând: „Opreşte-te Abraam!”.Şi tatăl împreună cu fiul coborâră muntele învingători. De aceea, muntele acesta s-a numit „Iehova – iire” – muntele unde domnul a purtat de grijă.

P S A L M

Îmi ridic ochii spre munţi,
De unde îmi va veni ajutorul?
Privesc spre pământ şi plâng…
De la el îmi va veni ajutorul?
Privesc spre pământ şi plâng
Mă rog şi plâng…
De la Cine-mi va veni ajutorul?… de la ei?
Doar în El îmi pun nădejdea!
Doar El îmi ascultă rugăciunea!
Spre Tine strig Doamne mereu,
Căci eşti idealul sufletului meu…
Fericirea mea este numai Domnul;
În jur numai iubire are,
Din ochi căldură răspândeşte,
Puterea creatoare în suflet stăpâneşte.
Spre Domnul îmi ridic privirea şi nădejdea,
Spre Domnul – ţinta cea de sus
Puterea salvatoare… şi-ndurător nespus.
Îmi ridic ochii spre ceruri
De la cine-mi va veni ajutorul?
… De la Isus…
Numai de la El îmi va veni ajutorul!!!


TEMA   III
ATUNCI    A   CĂZUT   FOC

Un tablou unic în istoria pământului: mulţime tăcută priveşte spre reformatorul ce impune respect şi teamă. Cuvintele sale se rostogolesc, asemenea izvorului de munte, puternic ca tunetul de mai şi tăietor ca solia lui Daniel.
„Urcaţi pe munte, împreună cu preoţii voştri şi veţi recunoaşte azi pe adevăratul Dumnezeu al lui Israel” – sunt cuvintele ce străbat pădurile dese ale Carmelului.
În spatele convoiului înaintează anevoios animalele de jertfă şi parcă şi ele au o presimţire a evenimentelor ce vor urma. Şi iată-i ajunşi sus, mai aproape de cer, mai aproape de Dumnezeu, dar numai un singur om simte acest mare adevăr tainic, doar Ilie zăreşte printre nori tronul lui Dumnezeu, mărirea Sa…
Acolo pe munte, pe vârful cel mai înalt, Ilie, modest şi încrezător, oferă jertfa de început rivalilor marelui adevăr, jertfă fără foc, lăsându-se acesta în detrimentul dumnezeilor adoraţi.
Aşteptarea zdruncină nervii din temelii, răbdarea macină cu greu secundele, orele se scurg anevoios, tăieturile şi cicatricile, beţia spirituală şi aiureala nu pot învinge tăcerea de moarte a unor dumnezei de fier, iar Ilie vorbeşte şi se adresează poporului, spunând un singur cuvânt: „Ajunge!”
Acest cuvânt însemnă mult, căci speranţele moarte nu pot fi creatoare şi Ilie a înţeles bine acest adevăr. Apoi a cerut poporului apă, multă apă, care a inundat spaţiul, jertfa şi altarul.
Şi, în timp ce ultima găleată este aruncată peste altar şi peste jertfă de către evreii afundaţi în adânca apă a idolatriei, Ilie se pleacă pe genunchi şi în umilinţă înalţă glasul către Creatorul său:
„Doamne, fă să se ştie astăzi în Israel că Tu eşti un singur Dumnezeu” – sunt cuvintele ce demonstrează marea încredere în puterea şi iubirea Creatorului, sunt cuvinte ce trădează vasta experienţă cu Dumnezeu a zelosului proroc. Şi, în timp ce Ilie se ridică cu faţa strălucind de lumină, Iehova deschide un culoar între cer şi pământ şi slava Sa pătrunde în mijlocul fiilor oamenilor – focul arde jertfa, arde pietrele, mişcă pământul inundat.
Atunci, o putere sacră pătrunse în inima reformatorului şi acesta, cu puterea primită de sus, reuşi în Israel cea mai mare lucrare de reformaţiune a timpurilor sale.
Seara se lasă încet pe muntele Carmel, când poporul cobora crestele înalte…
Din nou, tăcerea înconjura muntele, dar de data aceasta ea purta amprenta biruinţei, a reformei şi a păcii.


TEMA   III
MUNTELE   FERICIRILOR

Mulţimea zgomotoasă păşea agale în urma Învăţătorului din Galilea. Isus mergea încet meditând, apropiindu-Se de muntele din faţă. Privind splendidul peisaj, Îşi desfăta privirea şi folosi în acelaşi timp ocazia pentru a-şi răspândi învăţăturile Sale. Dar, poporul dorea altceva; întotdeauna mulţimea a admirat noul, curiozitatea, modernismul, indiferent de fond, alegând doar efemera formă.
Şi, în timp ce Isus umplea văzduhul cu pildele Sale, frânturile de fraze opuse subiectului în discuţie, ajungea până la El: „Să fie oare acesta Mesia? Cu adevărat El va izbăvi pe evrei din robia romană? Dar unde Îi este puternica armată, cum îi va învinge pe vitejii romani?”
Şi Isus urca încet, muntele. Gândurile Sale zburau la oraşul sfânt, la cetatea ai cărei locuitori se complăceau în întunecime spirituală, la crucea de pe Golgota, la Tronul Dumnezeului Celui Prea Înalt…
Dar, spre deosebire de El, mulţimea nu cunoştea gândurile, problemele şi tristele perioade prin care avea să treacă Omul speranţei, al liberării spirituale a evreilor. La un moment dat, Isus zări un loc mai larg şi întorcându-Şi faţa spre cei ce escaladau muntele, indică spre o poiană plină de lumină. Apoi, privindu-i aşezaţi pe iarba verde ca nişte copilaşi în jurul părintelui drag, Învăţătorul derulă adevăratele clipe de fericire pe care omul căzut în păcat le poate trăi pe acest pământ. Oamenii acelor timpuri au întâmpinat cu răceală învăţăturile Sale şi aceasta, pentru că starea lor spirituală era departe de idealul prezentat de Marele Vindecător al sufletelor. Dar, din fericire, de-a lungul secolelor, Muntele fericirilor a simbolizat pentru miile de credincioşi prigoniţi în chip barbar, muntele salvării şi al speranţei, al dragostei şi al biruinţei.
Pentru noi, muntele acesta rămâne locul unde ne-am privit chipul născut din nou, locul unde, cu greu ne-am recunoscut pe noi transformaţi, trăind nu pentru lumea aceasta, ci pentru o lume viitoare.
Şi aceasta, deoarece numai omul schimbat, omul care a întreprins cu bine o lucrare de reformă, numai acela poate înţelege pe deplin sensul cuvintelor de pe Muntele Fericirilor.
Fericirile lui Isus formează un ghid sigur pe calea credinţei pentru omul sincer cu el însuşi şi cu Dumnezeu, un îndreptar complet pentru câştigarea Împărăţiei lui Hristos.

R U G Ă

Am vrut să urc pe stânca cea înaltă,
Dar am căzut…
Piciorul sângerând mă doare;
Dar către ea, privirea-mi iarăşi cată,
Căci am văzut mărirea ei sclipind în soare.
Din nou să urc, de-aş încerca,
Cum aş putea?
Curând puterea mi s-ar frânge.
De-aceea, Doamne, caut mâna Ta.
Mă ducă ea,
Pe stânca ce n-o pot ajunge.
Sunt trepte de urcat spre înălţimi
Spre sus,
Spre-acele slăvi atât de mult senine,
Spre zările de-albastru pline.
O, scump Isus,
Condu-mă Tu de-acum…
Nădejdea-mi este-n Tine!

TEMA   IV
PE MUNTELE SCHIMBĂRII LA  FAŢĂ

Împreună cu trei ucenici, Învăţătorul Se retrase din mulţime, după o zi în care muncise până la extenuare.
După apusul soarelui ei părăsiră zgomotul oraşului şi, trecând prin câmpiile mănoase, ajunseră la poalele unui munte înalt. Pe când urcau spre înălţimi, umbrele nopţii se răspândeau deja peste văi, în timp ce lumina soarelui coborât la apus, plana pe vârfurile munţilor şi arunca o aureolă pe cărarea ce şerpuia muntele.
Dar, în curând lumina aurie dispăru şi de pe dealuri, iar călătorii singuratici se lăsară învăluiţi în întunericul nopţii. Întunecimea din jurul lor părea a armoniza cu viaţa lor plină de probleme, de frământări şi de taine încă neînţelese de mintea lor. După ce Isus ajunse la locul dorit, Se plecă pe genunchi şi porţile cerului se deschiseră larg, pentru a permite intima comuniune dintre Tată şi Fiu.
Mântuitorul se ruga cu lacrimi după puterea necesară încercărilor pe care le vor aduce clipele viitorului. Şi în timp ce tot cerul privea cu durere, strigătele Celui mai iubit Fiu al Universului, ucenicii, aceia pentru salvarea cărora Mântuitorul se gata Să-şi dea viaţa, în care Îşi pusese încrederea, dormeau liniştiţi.  Dumnezeul înălţimilor şi al dragostei ascultă ruga Fiului şi, printr-un act de iubire caracteristică numai
dumnezeirii, două fiinţe cereşti se alăturară Mântuitorului pe munte.
Raze puternice de lumină, străină pământului, alungară întunericul nopţii şi fiul măririi primi cu bucurie solii adevărului, purităţii şi dragostei infinite. În sfârşit, ucenicii se treziră din somnul neglijenţei şi cu uimire priviră spre cele trei fiinţe cereşti, care reflectau o lumină orbitoare, dar caldă şi blândă, ca inima Mielului de Jertfă. Recunoscură între cei trei pe Ilie şi Moise şi admirară chipul strălucitor al Învăţătorului din Galilea.
Petru, plin de bucurie sfântă, fermecat parcă de măreţia clipei prezente, se adresă Mântuitorului, exprimându-şi dorinţa de a construi trei colibe, acolo sus pe munte, pentru trimişii cerului.
Şi în timp ce ucenicii simţeau cum cerul s-a apropiat atât de mult de pământ, un nor luminos îi acoperi. Norul sublim al măririi îi obligă să-şi plece frunţile spre pământ, iar o voce zgudui muntele căci afirmaţia: „Acesta este Fiul Meu, de El să ascultaţi”, cutremurase nu de mult şi Muntele Sinai. Când ochii lor se deschiseră din nou, Mântuitorul îi invită cu blândeţe să coboare de pe munte.Vrei să fii şi tu fericit împreună cu Isus? Trăieşte ca-n prezenţa Feţei Sale şi veghează necontenit, ca totdeauna să fii treaz şi să priveşti slava Sa!

UN   PAS   MAI   SUS
Când înălţimile te cheamă,
De ce te pierzi prin văi adânci?
De ce închizi în tine saltul
Cuceritorule de stânci?
De ce adapi în mlaştini doruri
Ce nu pot setea potoli?
Mai sus, mai sus este izvorul
Cel dătător de ape vii.
Dacă albastrul cer te-mbie
Cu strălucirea pentru veci.
De ce legi inima pustie
De-ale pământului poteci?
De laşi privirea să se-ndrepte
Cercetătoare-n viaţa ta,
Vei reuşi să afli trepte
Pe care să le poţi urca.
Un pas mai sus, lumina creşte,
Inundă culmile-n iubire,
Un pas mai sus, aceasta este
Şi dor şi ţintă şi menire…


TEMA   V
DEALUL   GOLGOTEI

Pentru câteva minute vom coborî panta muntelui, nu pentru a admira umbra văilor şi bogăţia câmpiilor, ci pentru a privi pe un deal, Marele Sacrificiu oferit de Dumnezeu pentru salvarea lumii. Căci ar fi nedrept, dacă în această după-amiază nu am discuta puţin, despre cele ce au avut loc pe Dealul Golgotei. Priviţi câteva tablouri, care ne vor apropia şi ne vor ajuta să înţelegem marele sacrificiu făcut acolo, pentru ca eu şi dumneavoastră precum şi orice om din lumea aceasta, să poată fi mântuit, dacă Îl acceptă pe Isus ca Mântuitor personal.
Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, Domnul Isus păşeşte cu greu sub povara crucii. „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un Miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund. Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui. Pedeapsa, care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem vindecaţi”.
Drama de pe Golgota s-a terminat, tăcerea s-a aşternut iarăşi, lumea doarme liniştită, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat…V-aţi întrebat, de ce acest act nu a avut loc pe o câmpie întinsă, ci pe un deal?
Dintre cele relatate de noi în temele anterioare, am văzut că muntele a fost locul principal în care Dumnezeirea Şi-a manifestat prezenţa Sa. De aceea putem afirma că era de aşteptat ca Domnul Hristos să moară pe Dealul Golgotei, acolo sus, acolo de unde din totdeauna a privit spre fiii oamenilor…
Pe munte, Domnul Hristos a coborât atunci când păcatul nu atinsese poala mantiei Sale, iar acum purtând cu Sine păcatul lumii, Mielul lui Dumnezeu a trebuit să plătească tributul morţii, dar în acelaşi timp să o biruiască pe un deal singuratic, pe Dealul Golgotei.
–    Pentru cine, Doamne, stau întinse şi bătute în cuie, mâinile acelea care au făcut atâta bine, care au şters lacrimi şi au alinat dureri?
–    „Pentru tine!” – îmi răspunde ecoul dragostei Sale.
–    Pentru cine curge sânge din picioarele pironite şi fruntea înţepată de spinii nemiloşi?
–    „Pentru tine, de dragul răscumpărării tale!”
–    Privind la suprema jertfă dată pentru mine, cum aş mai putea oare să păcătuiesc, răstignind din nou pe Fiul lui Dumnezeu pentru mine?!


ÎN   LOC   DE   CONCLUZII


„Omule, suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună.”

„Doamne, cine va locui pe muntele Tău cel sfânt?”
„De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită şi zic: Du-mă pe stânca, pe care n-o pot atinge, căci este prea înaltă pentru mine. Cei ce se încred în Domnul sfânt sunt ca Muntele Sionului, care nu se clatină, ci stă întărit pe vecie.”

„Domnul Dumnezeu este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor şi mă face să merg pe înălţimile mele.”
„Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune, care vestesc pacea, care vestesc mântuirea; picioarele celui ce zice Sionului: Dumnezeul tău împărăţeşte!”
În vremea aceea va picura must din munţi şi va curge lapte din dealuri şi toate pâraiele lui Iuda vor fi pline cu apă. Munţii vor aduce pacea poporului, ca urmare a dreptăţii lui Dumnezeu. Şi îngerul m-a dus în Duhul pe un munte înalt şi mi-a arătat cetatea sfântă – Ierusalimul, care se coboară din cer, de la Dumnezeu.
În ziua aceea picioarele Mielului vor sta pe un munte, numit Muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului. Muntele Măslinilor se va despica în două la mijloc şi se va face o vale foarte frumoasă şi mare. Şi iată că mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El stăteau 144.000, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său.
„Doamne, cine va locui pe muntele Tău cel înalt? Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu…”Psalmul 15
„Fii tare, îmbărbătează-ţi inima şi suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună!”.
Amin!
Sursa: www.cercetatiscripturile.org