Urme ale paşilor lui Dumnezeu în lumea creatăIntroducere
„Dumnezeu nu s-a lăsat fără mărturie.” (Fapte 14:15-17). Chiar dacă Dumnezeu nu se descoperă simţurilor noastre – nu-L putem vedea, auzi sau atinge – totuşi nu ne-a lăsat să orbecăim în confuzie şi îndoială, fără nici o dovadă a existenţei Sale.
Iată ce spune despre aceasta autoarea binecunoscută a cărţii Calea către Hristos: „Dumnezeu nu ne cere niciodată să credem fără să nea dovezi suficiente pe care să ne întemeiem credinţa. Existenţa Sa, caracterul Său, adevărul Cuvântului Său sunt toate atestate prin mărturia care face apel la raţiunea noastră, iar această raţiune este abundentă.” (pag. 105).
Care ar fi câteva dintre dovezile existenţei lui Dumnezeu şi unde le-am putea găsi? În continuare vom studia trei dintre dovezile cele mai clare şi pe care le vom numi „Paşi ai lui Dumnezeu în lumea creată”. Aceste dovezi stau la dispoziţia celor care au bunăvoinţa de a-şi folosi ochii, urechile şi puterile raţionale.
Urme ale paşilor lui Dumnezeu pe pământ
„Întreabă dobitoacele şi te vor învăţa, păsările cerului şi îţi vor spune; vorbeşte pământului şi te va învăţa şi peştii mării îţi vor povesti.” (Iov 12:7-10).
Citiţi şi Mat. 6:28,29 şi Rom. 1:19,20
Totul în jurul nostru, pe pământ, în apă şi în cer, reprezintă tot atâtea dovezi ale ordinii, frumuseţii, acurateţei, adaptării şi ale unui plan inteligent. Gândiţi-vă la aceste minuni ale planului creator: frumuseţea şi parfumul florilor, cristalele fulgilor de nea, aripa fluturelui, plasa păianjenului, pana păsării, ştiuletele de porumb, mecanismele şi instinctele minunate ale albinei, miracolul anual al migraţiei păsărilor, ingeniosul sistem „radar” al liliacului. Acum puneţi-vă întrebarea: ar fi putut aceste minuni ale creaţiei să ia fiinţă de la sine?
Urme ale paşilor lui Dumnezeu în ceruri
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Psa. 19:1). Citiţi şi Gen. 15:5, Neemia 9:6; Isa. 40:26
În cerurile de deasupra noastră vedem aceleaşi dovezi ale unui plan, ale ordinii, frumuseţii, acurateţei şi ale unui scop evident, pe care le detectăm şi în lumea noastră, doar că mărite la o scară ce-ţi taie suflarea. Gândiţi-vă la aceste minuni ale cerurilor înstelate: mărimea enormă, masele gigantice, vitezele, numărul, distanţele şi temperaturile miliardelor de planete şi stele. Calcul precis şi coordonarea maselor, mişcării, vitezelor, temperaturilor şi orbitelor lor. Cumpănirea cu mare precizie a forţelor de atracţie şi de respingere. Sincronizarea la fracţiune de secundă. Regularitatea de ceasornic. Toate menţinute într-o stare de armonie de legile care operează permanent. Să ne întrebăm încă o dată: ar fi putut aceste minuni ale creaţiei să se manifeste de la sine?
Urme ale mâinilor lui Dumnezeu în trupurile noastre
„Cine a făcut gura omului? Oare nu eu, Domnul?” (Ex. 4:11).
Citiţi şi Psa. 94:9 şi 139:14.
În corpul omenesc găsim aceleaşi dovezi uimitoare ale proiectului ingenios, ale coordonării, adaptării şi planificării creatoare pe care le vedem în cer şi pe pământ. Gândiţi-vă la aceste minuni ale templului corpului omenesc: celula vie, inima, creierul, ochiul, urechea şi mâna; simţul tactil, gustul şi mirosul; sistemul nervos, glandele şi sistemul digestiv; miracolul complex al reproducerii şi creşterii; mecanismele de apărare şi vindecare ale organismului. Ce vom face cu aceste dovezi fără număr ale dovezilor unui plan inteligent pe pământ, în ceruri şi în corpurile noastre? Nu putem să le ignorăm. Toate aceste dovezi reclamă o explicaţie raţională. Au luat fiinţă fie în urma unei planificări, fie în mod accidental; sunt fie produsul lucrării lui Dumnezeu, fie al întâmplării. Nu există teren neutru. Să ne întrebăm deci pentru a treia oară: ar fi putut aceste minuni ale creaţiei să se manifeste de la sine?
Aţi auzit povestea ceasului care singur s-a făcut? Târziu într-o noapte, Joe Brown s-a trezit din somn cu sentimentul neliniştitor că ceva neobişnuit se petrecea în dormitorul lui. A stat nemişcat, fără să respire, ascultând cu atenţie şi întrebându-se ce ar fi putut fi. Imediat a auzit nişte zgomote ticăite şi râcâite dinspre comodă. A aprins lanterna pe care o avea la îndemână şi a îndreptat fascicolul de lumină în direcţia zgomotelor. Ochii i s-au făcut mari cât cepele: un miracol se petrecuse pe comoda lui: componentele ceasului erau risipite pe toată suprafaţa, însă ce era mai curios era faptul că nu erau nemişcate, ci ţopăiau de colo-colo de parcă erau vii. Ceasul era aşezat cu cadranul în jos şi celelalte părţi se mişcau zorit căutând să revină la locul lor, de parcă ar fi fost conduse de o inteligenţă invizibilă.
În timp ce Joe privea cu gura căscată, arcul principal şi rotiţa au sărit înăuntru şi şi-au ocupat locul în mecanism cu precizie desăvârşită. Apoi s-au ivit toate celelalte componente, rotiţe şi plăcuţe, şi s-au aşezat în ordinea corectă, la locul lor, după care au aşteptat liniştite. După aceea o mulţime de şurubele au sărit în joc şi s-au înşurubat cu multă dibăcie. Căpăcelul din spate s-a închis cu un pocnet scurt, după care, cu fantastică uşurinţă, ceasul s-a întors cu cadranul în sus. Cadran, arătătoare, geamul exterior, toate erau la locul cel mai potrivit cu putinţă. Atunci s-a ivit cheiţa pentru întors şi a alunecat în orificiul pregătit special pentru ea, s-a întors de câteva ori şi ceasul a demarat cu un tit-tac ritmic. Tic-tac, tic-tac!
Credeţi această povestioară? Nu prea, nu-i aşa? Şi totuşi, o aşa imposibilitate fantastică ar fi doar o minune mică în comparaţie cu un ochi sau o ureche sau o inimă sau un creier sau un univers care s-ar fi făcut singure?
Concluzie
În Evrei 3:4, Pavel însumează dovezile în favoarea existenţei lui Dumnezeu. Găsiţi vreun cusur la această concluzie? Este singura explicaţie raţională pentru minunile creaţiei pe care le-am parcurs în acest răstimp.
Sursa: http://resursepredici.blogspot.com
