Va bucurati !

Va bucurati !

CURPINS:
1.    Deschidere: 380 O Betleem
2.    Rugă
3.    COR 14 O, ce veste minunată
4.    Poezie: Dor de Betleem –
5.    Punct instrumental: –
6.    Introducere: Bucuria întâlnirii –
7.    COR 29 Spre Betleem
8.    Tema I: Un copil în iesle –
9.    Poezie: Isus –
10.    COR 24 Pân’ la Mine
11.    Tema II: L-am privit pe Isus –
12.    SOLO –
13.    Tema III: La răscrucea vieţii –
14.    COR 1 Unde-I Impăratul
15.    Poezie: Reconsiderare –
16.    Tema IV: Marea taină –
17.    COR 11 S-a născut Domn Hristos
18.    Poezie: Mi-a răsărit… o stea –
19.    Încheiere –
20.    COR 23 Colind
21.    Poezie: În drum spre Betleem –
22.    Închidere: 378 Isuse Scump
23.    Rugă
24.    COR 4 Astăzi s-a născut Hristos
25.    Postludiu – ieşire

DOR   DE   BETLEEM
Un dor de Betleem
Aprinde iar planeta pân’ la stele.
Emanuel e încă-o dată prunc,
De dragul omului;
E om umil în toată slava Lui.
Ascultă,
Peste tot bunevestiri,
Amestec de minune şi de şoapte
În clipa veşnicei iubiri,
E peste visuri
Cea mai sfântă noapte.
Colindă pe la inimi, trecătorule târziu,
Poate găseşti o plecăciune…
În faţa Celui Sfânt
Te poţi pleca doar fiu
Şi doar în sfânta inimii închinăciune
Daniel Chirileanu, „Corigenţi la…”, pag.113

Sus, deasupra capului, o veşnicie îşi împleteşte cununa, iar în jur, o clipă de neînţelese bucurii. Totul, absolut totul, este îmbrăcat într-o nepătrunsă taină care din când în când se lasă văzută de ochiul omenesc arătând oamenilor rânduiala şi înţelepciunea cu care toate au fost întocmite.
Doar o clipă risipeşte ritmul trepidant al vieţii amintind că nimic, nici ordinea vieţii, nici scăpările minţii, nici grosimea imensă a timpului nu pot şterge de pe cadranul istoriei ceasul în care a sosit „împlinirea vremii”. Privirea rămâne fixată către o mică porţiune de lume, pe care cerul a arătat-o.
„Doamne, am auzit cu urechile noastre şi părinţii noştri ne-au povestit lucrările pe care le-ai făcut pe vremea lor, în zilele de odinioară. Ai despicat marea şi le-ai deschis un drum prin ea. Ai crăpat stânci în pustie şi le-ai dat apă să bea. Ai poruncit norilor de sus şi ai deschis cămările cerurilor, a plouat peste ei mană şi au mâncat cu toţii pâinea îngerilor.
Cu mâna Ta ai izgonit neamurile dinaintea lor ca să-i sădeşti pe ei în ţara făgăduită părinţilor lor… dar paşii lor se sfărâmau pe nisipul vremii… atunci ai zis: „Iată-Mă că vin, în sulul cărţii este scris despre Mine!”… Doamne, nu-ţi cerem nimic care să poată fi văzut sau auzit. Minunile Tale depăşesc simţurile. Ne este de ajuns să trăim acum bucuria întâlnirii cu Tine!.

Luca 2:8.11
Poate că aşa ne-ar povesti unul dintre copiii de odinioară, martor ocular la evenimentul care a împărţit istoria omenirii… Atunci când familia noastră aflată în apropierea Betleemului devenise destul de numeroasă, când grijile zilnice ocupau aproape tot timpul, singurul refugiu de a scăpa de ele era noaptea.
Eram copil, şi în fiecare vară mergeam cu copiii mei la stână. Arşiţa zilei şi drumul făcut în urma oilor, mă făceau să cad frânt de oboseală, uitând uneori să-mi mai înalţ rugăciunea. Totuşi, acolo, în preajma păstorilor şi a turmelor, viaţa îşi are o profundă însemnătate.
Dar într-o noapte, tata sări repede în colibă, mă smulse afară, căutând să-mi acopere faţa ca să nu mă sperii.
Ne-am revenit şi priveam înmărmurit scena dinaintea noastră. Un torent de lumină îşi arunca fluviul razelor iar sunetele unei celeste melodii se ridicau şi coborau în adâncuri ca şi cum tumultul a mii de voci s-ar revărsa peste pământ…
Nişte fiinţe imaculate inundaseră pământul, iar un înger înflăcărat îşi înfipse raza în pământ chiar lângă coliba noastră.
–    Să mergem, să mergem repede, astăzi s-a împlinit vremea, se îndemnau unii pe alţii păstorii. Vorbeau în şoaptă ca şi cum descoperiseră ceva. O bucurie stranie pusese stăpânire pe inimile lor. Mă ţineam după ei fără să pricep ceva, alergând în picioarele goale prin iarba umedă şi rece. Am coborât parcă mai repede ca de obicei. Orăşelul dormea sub liniştea nopţii. Deodată, tata se opri ca şi cum pierduse drumul. Ne făcu semn cum să-l urmăm. Undeva, la marginea oraşului ne-am oprit în faţa unui grajd. Priveam nedumerit înăuntru.
O femeie destul de tânără, alături de un copilaş născut de curând, înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.
Cine l-o fi părăsit? Or fi aceştia părinţii lui? De ce sunt aici? Mă frământam singur dorindu-mă tot mai aproape, ca să pun mâna pe el.
Sărăcuţul de el!… Atunci tata mă ridică în braţe, mă privi cu lacrimi în ochi şi îmi zise:
–    Vezi, păsările cerului au cuiburi iar vulpile au vizuini, dar pentru copilaşul acesta nu s-a găsit un alt loc unde să vină pe lume şi nu are nici pernă unde să-şi plece capul. El este fiul unui împărat iar inima Lui plăpândă încă nu ştie primejdiile ce va trebui să întâmpine. Nu te întrista fiule, căci El va creşte mare şi slava Lui va umple pământul. Îi vor pune numele Emanuel, căci slava lui Dumnezeu va locui printre noi.
……………………………………………………………
–    Haideţi să mergem, copii, şi voi păstori ai vremurilor noastre, să spunem tuturor că ni s-a născut un Mântuitor, care este Hristos Domnul!

I S U S
Vorbeşte-mi de Isus, e-atât de bine
S-adun mereu silabă cu silabă,
Să scriu pe cer un nume cu o rază
Şi-n inimă să scriu adânc, iubire.
Mai spune-mi vestea aceea minunată,
Inima mea ar vrea mereu s-asculte
Rostirea numelui mângâietor, Isuse,
Cu vocea blândă, caldă şi curată,
Cum S-a născut în ieslea unui veac
Ca într-o inimă de om neferecată,
Ce mult aş fi dorit şi eu de-ndată
Să cercetez în stele ca un mag.
Vorbeşte-mi de Isus, e-atât de bine
Să-mi bată inima în ritmul umilinţei,
Păstor de-aş fi în staulul credinţei
l-aş aştepta să vină şi la mine.
Spune-mi mereu cum m-a iubit Isus,
Prea multe zile n-am ştiut iubirea.
Să-ţi fie-ncununată-n adevăr vorbirea
Şi nu lăsa nici un cuvânt nespus.
…………………………………
N-ajunge-o viaţă câte sunt de spus
Şi ziua se apleacă iar spre noapte.
Rămâne doar o cale mai departe:
Mântuitorul tău – Hristos Isus!
Gabriel Rusu, „Şansa eternităţii”, pag. 44

Era o zi călduroasă, chiar înăbuşitoare. Vântul ridica nori de praf pe drumul ce ducea spre mare. Toţi oamenii respirau atmosfera unui eveniment în aşteptare. Se auzeau glasuri voioase, însufleţite de priviri curioase. Toată lumea era în aşteptare. Parcă mă văd în acea gloată de oameni împinşi de curiozitate, de acum aproape două mii de ani, pe malul întinsului lac al Galileii.
–    Vine, vine; se aud şoapte.
Din vale, pe drumul pustiu, un călător însoţit de câţiva ucenici, se îndreaptă spre noi. Urcă încet, încet, vârful unei coline, apoi se opreşte şi face un semn mulţimii să se aşeze ca să se odihnească. Apoi „străinul” ridică braţele amândouă deasupra mulţimii zicând: „Ferice de cei…”
Cuvinte pline de putere se revarsă din belşug peste mulţimea adunată care le soarbe cu nesaţ, ca apele unui râu ce-şi face loc printre pietre.
–    Dar cine este Omul acesta?; am întrebat cu glas tare.
Câţiva oameni de lângă mine se grăbesc să-mi spună fiecare câte ceva despre El.
–    Cum, n-ai auzit? Este fiul lui Iosif, tâmplarul din Nazaret,… al Mariei, fata aceea frumoasă luată de Iosif, mai în vârstă decât ea, sări repede o bătrână ca să-mi explice. Căutau cu toţii ca să mă convingă că El vindecă pe bolnavi, scoate demonii din îndrăciţi, face minuni nemaipomenite…
–    Tăceţi… Să-l ascultăm în continuare… „căci a lor este Împărăţia Cerurilor… Ferice de cei ce plâng, ferice de cei blânzi, ferice de cei însetaţi, de flămânzi, căci a lor este Împărăţia Cerurilor…”
Deşi acum eram destul de mare, nu puteam totuşi înţelege deloc cum „Omul” acesta îi poate ferici pe toţi aceştia care se înghesuiau la picioarele Lui. Ba mai mult, îi poate face fericiţi chiar în Împărăţia Cerurilor.
Cineva de aproape m-a simţit că mă frământau aceste întrebări şi mi-a şoptit:
–    Ştii, se zice că El este Fiul unui împărat venit din cer cum zice profetul: „Căci un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umerii Lui”.
–    N-ai auzit? S-a născut în Betleemul lui Iuda, după cum scrie în sulul cărţii profetului Mica: „şi tu Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mică între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremurile străvechi, până în zilele veşniciei.”
Când priveam la acest Fiu de Împărat şi mă priveam şi pe mine, toată mintea mi se întuneca. Purta o cămaşă lungă de in şi o pereche de sandale în picioare. Era un om obişnuit cu suferinţa, împovărat cu grija pentru viaţa fiecăruia dintre noi.
Aceiaşi oameni care Îl ascultau, a căror viaţă nu era decât un marş monoton printr-o ţară străină, se regăsesc în fiecare dintre noi.  Să petreci o zi întreagă urmându-L prin satele şi oraşele în care El vindeca pe bolnavi, binecuvânta pe cei săraci şi mângâia pe copii, era o experienţă de neuitat.
Isus a venit pe acest pământ populat de fiinţe lipsite de orice speranţă, să introducă în inima lor marea dorinţă: Fericirea. O rază de lumină descoperi în sufletul meu drumul fericirilor. În faţa mea stă acum unul şi acelaşi: un Fiu de Împărat pe care-L văzusem la Betleem, împreună cu păstorii în noaptea aceea. Am alergat, m-am aruncat la picioarele Lui şi am strigat: „O, nefericitul de mine, cât de departe mă găsesc de realitate! Oare aşa se va sfârşi totul sau vor veni zile tot mai bune?” Să aşteptăm totuşi cu răbdare.

Stăteam dus pe gânduri şi număram anii care s-au strecurat atât de repede, de când copil fiind doream să mă apropii tot mai mult de ieslea sfântă. Întrebam trecutul cu amintirile lui şi m-am oprit cu inima îndoită în locul în care mă aflam acum. În desfăşurarea mică şi rapidă a vieţii vin multe întâmplări, dar numai unele se aleg, se desfac după căldura ce au lăsat-o în suflet prin anii de mai târziu.
Vine timpul când trec copilăriile, când începi a pune preţ pe fiecare zi, fiecare ceas, pe fiecare clipă ce fuge parcă mai repede ca altădată. Eram acum un om în toată firea, ajuns din toate punctele de vedere. Urmăream cu interes toate acţiunile lui Isus. Îmi plăcea să-L ascult, să-L văd vindecând şi mângâind pe cei sărmani. Dar, mai mult, doream să-L consult într-o problemă personală.
Am înţeles de la Isus, atunci când predica, că nimeni nu poate intra în Împărăţia Cerurilor doar învârtindu-se în jurul porţii strâmte. „Căci oricine vrea să ajungă prieten cu lumea, ajunge vrăjmaş cu Dumnezeu”, zicea El.
Eram pus în faţa unei alegeri şi lucrul acesta mi se părea destul de greu. Dacă voi alege lumea, trebuie să mă despart de Dumnezeu, iar dacă Îl voi alege pe Dumnezeu, lumea îmi va sta împotrivă. Ambele situaţii mi se păreau destul de grele. Simţeam că Isus stă la uşa inimii mele şi bate. Îmi dădea de ştire că doreşte să fie primit. Momentul întâlnirii sosise. Iată-mă faţă în faţă cu El, singuri, fără să ne vadă nimeni.
Eram asemenea unui copac plantat de curând care nu şi-a înfipt încă rădăcinile în pământ. Lăuntric, eram adesea victima emoţiilor, eram ispitit să cred totul ca fiind produsul imaginaţiei, o iluzie ruinată care s-a stins la atingerea realităţii vieţii.
Căutam să acopăr această stranie timiditate sub o aparenţă de calm şi demnitate. „Învăţătorul, am zis, ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu căci nimeni nu poate face semnele pe carele faci Tu, dacă nu este Dumnezeu în El”.
Simţeam cum ochii Lui blânzi citeau direct în inima mea: „Adevărat, adevărat îţi spun…” Încercam să pun întrebări fără nici o logică ca să scap din încurcătura în care mă aflam. „Dacă un om nu se naşte din nou nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu”.  Plin de răbdare, Isus căuta să mă ajute să înţeleg marea taină a renaşterii mele spirituale. Din noaptea aceea situaţia s-a repetat de-a lungul secolelor până în zilele noastre.
…………………………………………………………………
Nici o parte din creştinism nu pare mai greu de înţeles şi mai şocantă omului firesc, ca adevărul cu privire la naşterea din nou. Pentru mulţi din aşa-zişii urmaşi ai lui Hristos, sărbătoarea naşterii Lui nu înseamnă decât o petrecere în plus, o satisfacere a eului şi o tulburare a spiritului.
Dar, fără o întâlnire personală cu Isus în noaptea căutărilor noastre, naşterea Lui în ieslea din Betleem rămâne fără putere atunci când este vorba de naşterea noastră din nou. Nimeni nu poate pricepe o minune şi de aceea nici Domnul Hristos nu a căutat să o explice. Asemenea lucrării vântului căruia i se simte efectul dar nu i se cunoaşte direcţia şi încotro merge. Dumnezeu ne creează lăuntric din nou. Omeneşte inexplicabil!
Naşterea din nou, ce minune! Un alt eu, născut din staulul bisericii şi aşezat în ieslea lepădării de sine. Un alt eu, înfăşurat în scutecele curate ale credinţei şi încălzit la respiraţia dragostei. Un alt eu, modelat în atelierul Celui mai mare sculptor de inimi. Un alt eu, umblând printr-o lume plină de păcate, dar purtând totuşi singura haină a neprihănirii divine.
Este greu a-L iubi atunci când nu-L cunoaştem bine. În câţi dintre noi bate o inimă în care să se oglindească chipul slavei Sale? Refacerea acestui chip în fiinţa umană decăzută, iată lupta, străduinţa, frământarea întregului cer. Oare când în lumea nevăzută există atâta preocupare şi tumult, noi, eu şi tu să ne vedem liniştiţi de ale noastre?

RECONSIDERARE

În inima mea,
Departe,
Peste trecutul bântuit de furtuni,
Acolo unde, pe dealuri, stau lupii la pândă,
Să-mi sfâşie turma;
Departe de tot, spre unde şi eu am uitat cărarea,
Văd printre nori Betleemul… un fir de lumini.
Doar pâlpâirea unei stele-aproape stinse
Mai vede rătăcirea turmelor pe dealuri,
Doar ea mai ştie dacă-n staul mai este smirnă sau tămâie,
Dacă-n lădiţa din ungher mai este aur,
Dacă Un Prunc mai e
Ori
Răzbunarea mea L-a alungat.
Mi-au spus din cărţi că El e rege
Şi nu oricum,
Ci peste tot,
În locul meu,
În viaţa mea…
Armatele de pofte le-am pus atunci să-L piardă
Şi tot ce-a-nmugurit, ori semăna cu El,
Am sfâşiat, am rupt, crezând că voi scăpa.
Dar El era plecat de mult,
Nu mai era.
Acum, târziu, sătul de căutări şi de păcat,
Lipsit de tron şi de regat,
Îl caut încă şi întreb:
Vreau să-L cunosc,
Nu ştiţi unde-a plecat?
Tămâie, aur şi balsam nu am,
Decât genunchiul meu trudit,
Plecat din zurgălăi de mult
În pocăinţa ce m-a detronat,
În pocăinţa ce I-o datoram.
Daniel Chirileanu, „Corigenţi la… a doua venire”, pag. 121

Imaginaţi-vă că faceţi parte dintr-o familie în care venirea pe lume a unui copil umple inimile de bucurie, tuturor asemenea sfintei familii de odinioară. De data aceasta însă mama ar ascunde în inima ei taina vieţii acestui copil.
Frânturi de adevăr învăluite în taine, o făceau pe Maria să fie emoţionată şi fericită, dar în acelaşi timp nedumerită şi tristă. Va fi El oare mângâierea lui Israel, lumina care să lumineze neamurile? Ca să se descopere gândurile multor inimi, sufletul ei se simţea străpuns ca de sabie.
Ne întrebăm, dacă lucrul acesta s-ar fi întâmplat în familia dumneavoastră, cum ar fi fost bucuria naşterii acestui copil?…
Desigur, lacrimile bucuriei ne-ar fi îngheţat pe obraji. Ce însemna Mesia şi ce însemna Hristos pentru întreaga omenire nu putea să încapă încă în mintea tinerei mame.
Sărbătorim în fiecare an cu bucurie în suflet naşterea Celui ce n-a fost acceptat să trăiască printre noi. Ne bucurăm mai degrabă că El a venit să ne mântuiască prin moartea Lui, decât să acceptăm să murim faţă de noi trăind prin viaţa Lui.
Totuşi, atunci când lumea bâjbâia prin sute de religii căutând să descopere „taina lui Isus”, atunci când toate speranţele se înecaseră în noaptea deznădejdii, Dumnezeu a găsit un adăpost în care Isus să se nască iarăşi. Iar, un vas ales, descoperi conţinutul în spatele unei epistole precizând chiar locul pe care Însuşi Dumnezeu L-a însemnat. Din solia ultimei trâmbiţe s-a născut solia de pe ultimul deal al Bibliei.
O mână de păstori ai lucrurilor sfinte s-au grăbit să ducă vestea cea bună. Magii timpului cercetând în atelierul profetic au descoperit la lumina unei stele, reşedinţa iubirii divine. În staulul umilei grupe de aşteptători, aici în ieslea acestei modeste mişcări a fost aşezat Fiul Cerului şi fiul Omului, Isus Hristos. Înfăţişat cu grijă în scutecele curate şi sincere ale inimii, credinţa cea curată a lui Isus s-a dezvoltat în mod progresiv şi deplin în viaţa urmaşilor Săi.
În ţesătura zilelor de ieri parcă auzim paşii celor ce au pus temelia cuvintelor şi cântecelor noastre de azi. Auzim îndemnurile truditorilor care au turnat platforma de granit a credinţei Bisericii Advente, ale celor care şi-au convertit interesele risipindu-le pe câmpurile misionare, ale celor care au săpat fântâni adânci scoţând apa vieţii în deşertul arid al Samariei recunoaşterii de Dumnezeu…
Iar noi, cei de astăzi, suntem ultimii lucrători chemaţi de gospodarul slavei să desţelenim via ce a mai rămas nelucrată. Purtăm în noi scena finală a celor zece fecioare şi zorul marelui seceriş. Stăm sub stropii ultimei ploi, ultimul suflu al brizei cereşti. Pe pânza cerului zugrăvit în culori veşnice, se înalţă în faţa noastră portretul divin, o înfăţişare ce trebuie strămutată din rama eternă, în noi, în inimă şi-n viaţă.
Să ne amintim cine suntem şi să ne privim înfăţişarea în cartea de identitatea lucrurilor profetice din cartea Apocalipsei, cap. 10. Să vedem dacă mai corespundem cu standardul stabilit la început, iar dacă nu, să operăm urgent schimbarea…
Doamne, nu ne temem decât de a uita că noi înşine suntem născuţi a doua oară prin minunea naşterii Tale în noi. Nu îngădui în nici unul dintre noi această dramatică uitare, este rugăciunea noastră fierbinte şi permanentă.

MI – A   RĂSĂRIT . . .    O   STEA
Mi-a răsărit deasupra
o stea.
Ce s-a întâmplat, oare,
în inima mea?
Simt un cântec
ce mi-o cuprinde
şi stăruie,
simt o lumină
ce se apropie
şi mi-o învăluie.
Pe obraji, în loc de lacrimi,
îmi curg stele…
S-a născut Isus
în gândurile mele.
Şi cerul întreg pe pământ
aş vrea să cobor,
fiindcă voi fi şi înger, şi mag, şi păstor.
Şi de la cer,
praf de albastru
mi s-a împrăştiat în mine.
Am uitat cuvântul „tristeţe”,
cuvântul „suspine”.
Singurele pe care le ştiu
sunt cuvintele Sale
şi din inimă îmi izbucnesc
artificii de osanale.
Şi ninge cu fericire,
ninge mereu…
Iar dragostea Sa face game
pe claviatura sufletului meu.

Astăzi, când întreaga creştinătate trăieşte bucuria unei nopţi, noaptea în care Isus a fost dăruit în ieslea Betleemului, să încercăm să privim spre cadranul timpului care indică ultimul ceas al istoriei acestui pământ. În curând vom trăi cea din urmă noapte în care un glas divin va face să se cutremure cerul şi pământul.
„Dumnezeul nostru vine şi nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor. El cheamă cerul de sus şi pământul ca să judece pe poporul Lui”. Cine va putea privi faţa Lui? Cine va sta în picioare înaintea Lui? Inimile se topesc, genunchii se clatină şi toate feţele pălesc… Iată că vine la ai Săi, dar câţi vor ridica braţele să-L primească?
În această clipă, o secundă te poate face bătrân şi-n acelaşi timp îţi poate lega viaţa de veşnicie. Iată şi mulţimea răscumpăraţilor Săi. Iată că nu s-a pierdut nimic din cântul speranţei care ne-a însoţit tot drumul! Cu fiecare pas făcut mai aproape de hotarele lumilor nevăzute, omul, acest bulgăre de ţărână modelat după voia Creatorului prăseşte acest bătrân pământ ca fiind cel mai de preţ dar.
Parcă mă văd undeva departe, străbătând calea albă d lumină asemenea păsărilor călătoare pornite spre zările chemării lor. Dar, până la ziua plecării mai trăim încă emoţiile acestei sărbători. Sub lumina nevăzută a unei raze divine care cercetează toate cutele ascunse ale minţii, o întrebare îşi aşteaptă răspunsul:
Călătorule de peste vremi, ce a însemnat naşterea lui Isus pentru tine? În câţi dintre noi s-ar întâlni acelaşi Isus venind pe nori, cu acelaşi Isus purtat zilnic în inimă? Prietene, Isus Îşi caută chipul Lui în ieslea inimii tale. Fă-i bucuria ca El să rămână la tine acum, ca peste foarte puţin timp să aibă ocazia de a te întâlni pentru veşnicie la Marea de Cristal. Aşa să ne ajute pe toţi Dumnezeu!

ÎN   DRUM   SPRE    BETLEEM
Poate că-n viaţa ta ai colindat atâtea zări,
Că drumurile tale prăfuite
Ţi-ar fi de-ajuns să despleteşti cărări
Până departe, peste vremile cernite.
Poate ai fost deja la Betleem, un pelerin.
Şi amintiri sau mâna goală
E tot ce ai cules ca un turist străin,
O clipă de cultură generală.
Poate Îl cauţi pe Hristos de ani şi ani,
Să-ţi fie Dumnezeu în orice clipă,
Ori poate în echipa de duşmani
Eşti un Irod, cu temeri de „Antipă”.
Dar chiar Îl cauţi în vreun fel pe Dumnezeu?
Te mistuie vreun dor în iarna lumii?
Poate că-n suflet viscoleşte mai mereu,
Poate că paşii tăi au rătăcit cărările minunii?!!
În seara asta, când colindul curge liniştit,
Când Dumnezeu mai caută o iesle primitoare,
Îl poţi primi, chiar dacă eşti grăbit;
E poate cea mai potrivită înserare.
Iar dacă ai acasă o colibă sau palat,
El va veni, nu-I mofturos din fire.
Dacă-L inviţi, fă-o acum, neapărat,
Şi viaţa ta va înflori de fericire.
Daniel Chirileanu, „Corigenţi la… a doua venire”, pag. 117
Poezii de rezervă:

CÂNTEC  LA  IESLE
Tresaltă acum de bucurie
Tu grajd sărac, inimă vie
Fără de pat, fără de vatră,
Tu Betleem cu zid de piatră.
Deschide uşile de tină
Să intre raza de lumină
Şi revărsându-se în paie
Să-ţi umple golul cu văpaie.
Tu, inimă întunecată
Vechi Betleem de altădată,
Tresaltă-acum de bucurie,
Tu grajd sărac, inimă vie!
Fii gata astăzi şi-L primeşte,
Un colţ din tine-I dăruieşte,
Cât ieslea Lui să poată pune,
Şi marea veste să răsune.
Deschide poarta şi primeşte
Pe Domnul tău împărăteşte,
Palat al slavei, Templu Sfânt,
Ţărână din acest pământ.
Tresaltă-acum de bucurie
Tu grajd sărac, inimă vie!

ATÂT  DE APROAPE  DE  DOMNUL
Atât de aproape de Domnul…
Frunzele pomului vieţii
foşnesc lângă mine,
frântură din minunile cerului – şoapte –
Fructele-s coapte;
Fă, Doamne, să treacă mai iute
Şi-această ultimă clipă
Ce-a mai rămas din noapte.
Atât de aproape de Domnul…
Pe porţi şi pe turnuri,
Pe templul de aur,
Cetatea cea sfântă îmi cheamă privirea,
Îngerul gata să strige că-ncepe vecia
Îmi cere iubirea;
Întăreşte-mi peste abis ultimul pas,
Fă, Doamne să-mi fie deplină jertfirea!
Atât de aproape de Domul…
Simt Legea cum arde-n dreptate,
Simt Sabatul,
Comoara şi miezul ei de foc,
Aşa de aproape-s toate
Şi aşa de adevărate,
Că îndrăznesc în rugă
Din nou să le invoc…
Fă-mi Doamne-n casa Ta şi mie loc!
Atât de aproape de Domul…
Simt graba Lui venind spre împlinire,
Şi glasul biruinţei,
Ca glasul multor ape…
Şi încă simt mai mult decât orice,
Că Domnul vine să mă scape…
Din moarte să mă scape.
Inima mea, sperat-am vreodată
De Domnul să fim aşa de aproape?
Atât de aproape?
Coconcea T. Octavian
Sursa: www.cercetatiscripturile.org