Vedere de susEram în drum spre copii. Ne duceam să petrecem cu ei vacnța lor. Schimbam avionul în San Francisco. Aveam vreo două ore de așteptat. Ne-am plimbat prin aeroport. Prăvălii scumpe. Mișcare multă. Familii pașnice cu copii plini de energie. Electronică multă. Mulți cu telefonul celular la ureche, sau în podul palmei. O cupolă mare, deasupra unui hol aglomerat. Culoare în trei direcții, spre terminale. Acolo avioane uriașe descărcau și încărcau pasageri. Mi-am adus aminte că într-o zi “pământul cu tot ce este pe el va arde” (II Petru 3,10).
De ce să ardă? Aici sunt investite știință, îdemânare, muncă și cheltuială de mai multe generații. De ce să se piardă tot?
Două răspunsuri vin în minte. Realizările omenirii sunt produsul unui amestec trist de bune și rele. Sursele bogăției nu sunt tocmai curate. Multe au fost acumulate prin înșelăciune, jaf și chiar ucideri. Al doilea răspuns are de-a face cu decizia lui Dumnezeu de a șterge amintirile dureroase. Păcatul și suferința au fost asociate cu locuri anume, pe care nu dorim să le mai vedem vreodată.
Dar oamenii? Familii cu copii scumpi, părinți bătrâni mai grași, sau mai slabi, tineri frumoși care abia încep viața? Învață Biblia că vor fi toți pedepsiți cu foc venit din cer?
Nu. Aici nu este vorba de pedeapsă, ci de slava lui Dumnezeu, care este mai puternică decât poate suporta omul. Fraza “Pământul cu tot ce este pe el va arde” este un sumar al evenimentelor. Aici nu se face distincție între ziua venirii Domnului în glorie și “ziua de judecată și de pieire a oamenilor nelegiuiți” (II Petru 3, 7). Între cele două este un spațiu de o mie de ani. Pe lângă aceasta, nimeni nu va socoti vreodată, nici peste o mie de ani, pe copilași, sau pe incapabili, ca fiind “nelegiuiți”, care merită pedeapsa capitală. Cu atât mai puțin Dumnezeu.
Omul degenerat prin păcat nu poate supraviețui în prezența gloriei lui Dumnezu, decât printr-o înzestrare specială. Deși oferită tuturor, această stare superioară este rezervată celor care, prin credință, au acceptat-o în prealabil. Scriitorii inspirați ai Bibliei susțin că lumea nepregătită pentru venirea Domnului va pieri “în ziua aceea”. Trebuie însă luată în considerație precizarea: “într-o clipă, într-o clipeală din ochi “(I Corinteni 15,52) Moartea a doua, care este “plata păcatului”, este lăsată să vină mai târziu.
O întrebare serioasă apare: Cum se raportează această curgere a evenimentelor la tot ce știm despre caracterul lui Dumnezeu? Răspunsul vine în trepte necesare înțelegerii.
Ce suntem noi? Psalmistul zicea acum vreo trei mii de ani: “Când privesc cerurile, lucrarea mâinilor Tale, luna și stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: “Ce este omul, ca să Te gândești la el și fiul omului, ca să-l bagi în seamă?” (Psalm 8,1.3.4). La data aceea telescopul spațial Hubble nu era instalat. Nu se filma la distanțe cosmice. Mijloacele moderne de cercetare a spațiului ne spun (deocamdată) că sunt circa 100 de miliarde de galaxii, fiecare galaxie având 100-120 de miliarde de corpuri cerești.
Mărimea unei galaxii a fost calculată a fi de circa un miliard de mile de la o extremitate la alta. De curiozitate, dați-mi voie să scriu cifrele, fără exponenți: 100.000.000.000 de galaxii, 10.000.000.000.000.000.000.000…. de corpuri cerești. Nu continui cu distanțele.Nu-mi ajunge spațiul. Astronomul care prezenta aceste date sublinia mărimea, puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu.
Undeva, în acest cosmos colosal, puneți un punct cu vâtful unui pix. Acel punct ar fi planeta Pământ. Pe un sfert din același punct, puneți (cel puțin în minte) peste șase miliarde de locuitori. Aceia sunterm noi – tineri, bătrâni, frumoși, urâți, deștepți, proști și oricum mai doriți. Deasupra și exterior acestui univers greu de imaginat, este Dumnezeu. Această construcție colosală și care funcționează după legi inteligente stă mărturie despre El. Cu acestea în minte, să repetăm acum: “Când privesc cerurile, lucrarea mâinilor Tale, luna și stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: “Ce este omul, ca să Te gândești la el și fiul omului, ca să-l bagi în seamă?”
Suntem mai puțin decât niște fire de praf în acest univers. De ce ne dă Dumnezeu atâta atenție?
În atenția lui Dumnezeu.
Descoperirile lui Dumnezeu, coborârea Domnului Hristos ca Fiu al omului și experiența noastră de credință afirmă solid că planeta Pământ se află în centrul atenției lui Dumnezeu. Considerând mărimea universului, care ne lasă fără grai și nimicnicia noastră, care și ea amuțește orice pretenție, este numai normal să căutăm explicația acestui interes. Fiindcă suntem atât de mici față de El, răspunsul trebuie să fie în El, nu în noi.
A. Am fost făcuți după chipul și asemănarea Lui (Generza 1,26.27). Nu ne-am făcut singuri, ci ne-a făcut El. Ce înseamnă acest chip și această asemănare este materie de studiu. Ne încurcă pierderea aproape totală a acestui chip. Continuăm să sperăm în refacere. De ce Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui nu știm. O ființă atât de măruntă, pe o planetă minusculă dintr-un univers colosal? Nu pricepem. Despre îngeri și despre locuitorii altor lumi nu se spune că au fost tot așa creați, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Nu avem pe cine să întrebăm. Păstrăm în minte întrebarea, ca să I-o punem Domnului, pe pământul cel nou.
Dar, față de subiectul nostru, faptul că ne-a creat după chipul și asemănarea Lui este o motivație puternică a interesului lui Dumnezeu pentru locuitorii acestei planete mici.
B. Dumnezeu iubește lumea, iubește pe oameni. Așa urâți, așa diformați, atât de ignoranți: “Ai preț în ochii Mei, ești prețuit și te iubesc” (Isaia 43,4). Care este cauza și care este efectul? Iubește Dumnezeu pe oameni pentru că este ceva valoros în ei? Sau oamenii capătă valoare datorită atenției lui Dumnezeu față de ei? Când începi să iubești pe cineva, nu ai totdeauna o explicație logică pentru aceasta. Și apoi logica noastră merge nu destul de departe.
Dar iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, mai exact, pentru fiecare om, este o parte importantă a interesului Său față de ce se întâmplă aici, cu noi.
C. Legământul lui Dumnezeu nu este un contract între părți. Așa a fost legământul vechi, de la Sinai. Când una din părți, poporul Israel, a călcat obligația ei, contractul a devenit nul. Legământul cel nou este croit și afirmat de o singură parte, de Dumnezeu. Partea omului este simplificată la maximum: Omul poate să accepte să intre în acest legământ. Dumnezeu nu Se schimbă. Omul trebuie și poate să rămână în acest legământ, repetând acceptarea lui. Așa au făcut oamenii credincioși din trecut. Câțiva dintre ei au fost luați la cer.
Ce este uimitor în acest legământ este că Dumnezeu îl citează mereu ca motiv al interesului Său față de persoana care l-a acceptat, chiar și față de urmașii acestuia. . Avraam și poporul ieșit din el mai mult răzvrătit și neascultător de cât credincios, sunt exemple impresionante. Dumnezeu respectă legământul Lui cu omul.
D.Planurile de viitor ale lui Dumnezeu pot fi parte din justificarea atenției Lui față de planeta noastră. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut fiu al omului. El este și acum “Fiul omului”. Când va veni a doua oară, cu toți îngerii Lui, în slava poziției Lui înălțate, El ne spune că vine ca “Fiu al omului” (Matei 25,31). Planurile de viitor includ stabilirea centrului activității lui Dumnezeu pe planeta Pământ.
Față de interesul justificat al lui Dumnezeu pentru planeta pe care o locuim, rămâne să vedem care este sensul distrugerii finale a tot ce s-a realizat și a populației ei.
Distrugerea finală va fi o expresie a caracterului lui Dumnezeu. Atât justiția, cât și bunătatea lui Dumnezeu sunt prezente în ea. Dumnezeu nu distruge planeta, ci o curăță.
Amestecul de bine și rău. Așa numitele realizări ale oamenilor sunt produsul unui amestec practic inseparabil de bine și rău. Egoismul, mândria, înșelăciunea, jaful și uciderile sunt parte din istoria “succeselor” omenești. Talentul este proslăvit, posesorul lui este de multe ori recompensat, iar Dumnezeu care l-a dat este ignorat și tăgăduit. Aceasta este pur și simplu nedreptate. Un număr neștiut de oameni fără voce au fost șterși de pe fața pământului de puternicii timpului. În Dubai,în peninsula Arabiei s-a construit cel mai mare și mai scump palat din lume. Numai unul dintre investitori, s-a spus, a cheltuit acolo vreo 50 de miliarde de dolari. Jos, în umbra hotelului înalt de peste 800 de metri, muncitori indieni, filipinezi și alții, suferă de foame și așteaptă de câteva luni plata pentru munca lor.
Unii ar pleca acasă, dar nu au bani de drum. Istoria tuturor castelelor și palatelor lumii are ceva din această pagină tristă. Piramidele din Egipt au fost ridicate cu munca sclavilor. Nu există nici măcar o singură realizare a omului în care natura lui păcătoasă să nu-și fi lăsat amprenta ei mortală. În fața justiției veșnice, “toate faptele noastre bune sunt ca o zdreanță murdară” (Isaia 64,6). “Toate faptele noastre bune” înseamnă: Tot ce s-a făcut, ce s-a realizat și este socotit bun de oameni … Nimic din acestea nu poate rezista probei timpului, probă extinsă în veșnicie.
Topografie mânjită cu sânge. Aveam vreo cincisprezece ani. În marginea Bucureștiului era un han – un fel de hotel, cu curte mare pentru căruțe și grajduri pentru cai. Așa arăta pe atunci parcarea de astăzi. Acolo țărani care veneau cu produse la piețele orașului, sau care se întorceau spre casă, se opreau să doarmă. Într-o dimineață, trecând pe acolo, am văzut un om șezând pe pământ, rezemat de zidul clădirii. Vesta îi era descheiată și dintr-o gaură din piept curgea un șuvoi gros de sânge cum, îl pompa încă inima. Îl înjunghiase un tâlhar, ca să-i ia banii. Credeți că mai pot uita vreodată scena? Dar amintirea aceasta teribilă este asociată de locul unde am văzut-o, chiar dacă acum este acolo o stație de metrou. Pentru miliarde de oameni, locurile de pe pământ sunt asociate cu păcatul, cu remușcări, cu suferințe, cu moartea. Așa sunt spitalele, tribunalele, închisorile, cimitirele, locuri din natură sau … locuințe. În bunătatea Lui, Dumnezeu va șterge toate amintirile dureroase și “nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65,17).
Explicația pierderii “nelegiuiților” este extrem de simplă. Dumnezeu este singura sursă de viață din univers. Oameni buni și oameni răi, îngeri sfinți și demoni – toți primesc de la Dumnezeu “viață, suflare și toate lucrurile” (Fapte 17,25). După o lungă, lungă așteptare, după încercări repetate de a-i câștiga, în sfârșit, vine momentul când nu mai există nicio șansă de schimbare. Toți nelegiuiții au ales conștient și definitiv că nu vor pe Dumnezeu în viața lor. Evaluarea este făcută de sus și este exactă. Este momentul ca Dumnezeu să le respecte alegerea. Izvorul vieții este întrerupt.
“Foc și pucioasă” este aparent o expresie idiomatică însemnând distrugere completă. “Iazul de foc este moartea a doua” (Apoc. 21,7), nu viață chinuită. “Plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 22,13) desemnează regretul care nu poate fi exprimat al ocaziei nefolosite, al pierderii veșniciei. Față de durerea acestui regret, focul nu mai înseamnă mare lucru. Când Domnul Hristos a murit pe cruce, nu cuiele răstignirii L-au ucis, ci ceva mai grav.
“Întunericul de afară“ pare că exlude ideea de foc. Cu evidente valori simbolice, pentru siguranța interpretării, ca să n-o luăm razna, păstrăm conceptul biblic de “foc”.
Ca să rămână cineva conectat la sursa vieții nu se cere nici să fie, nici să facă, nici să aibă ceva. Se cere doar să creadă în Domnul Hristos, care salvează.
Încă o dată. Nelegiuiții, care vor pieri în ziua executării judecății nu sunt niște copilași nevinovați, sau niște imbecili incapabili să-și conducă viața. Cei ce vor fi înviați după cei o mie de ani sunt luptători, oameni care vor încerca să atace cetatea și tabăra sfinților lui Dumnezeu.
Cunoaștem caracterul lui Dumnezeu. El este bun, dar este și drept. Ambele sunt desfășurate la Golgota. Dacă răul nu ar avea un sfârșit, el ar continua să chinuiască pe păcăcătoși și pe sfinți.
Deci, așa numita distrugere a celor răi este simplu executarea alegerii lor libere și finale de a se despărți de Dumnezeu, Izvorul vieții. Momentul este decis de sus, de la Tronul lui Dumnezeu. Nelegiuiții sunt liberați de grija lui Dumnezeu pe care au respins-o. Păcat!
Titus Cazan
Sursa: www.tituscazan.com
