VEDERE DE SUS (III).
Distrugerea finală va fi o expresie a caracterului lui Dumnezeu. Atât justiția, cât și bunătatea lui Dumnezeu sunt prezente în ea. Dumnezeu nu distruge planeta, ci o curăță.
Amestecul de bine și rău. Așa numitele realizări ale oamenilor sunt produsul unui amestec practic inseparabil de bine și rău. Egoismul, mândria, înșelăciunea, jaful și uciderile sunt parte din istoria “succeselor” omenești. Talentul este proslăvit, posesorul lui este de multe ori recompensat, iar Dumnezeu care l-a dat este ignorat și tăgăduit. Aceasta este pur și simplu nedreptate. Un număr neștiut de oameni fără voce au fost șterși de pe fața pământului de puternicii timpului. În Dubai,în peninsula Arabiei s-a construit cel mai mare și mai scump palat din lume. Numai unul dintre investitori, s-a spus, a cheltuit acolo vreo 50 de miliarde de dolari. Jos, în umbra hotelului înalt de peste 800 de metri, muncitori indieni, filipinezi și alții, suferă de foame și așteaptă de câteva luni plata pentru munca lor. Unii ar pleca acasă, dar nu au bani de drum. Istoria tuturor castelelor și palatelor lumii are ceva din această pagină tristă. Piramidele din Egipt au fost ridicate cu munca sclavilor. Nu există nici măcar o singură realizare a omului în care natura lui păcătoasă să nu-și fi lăsat amprenta ei mortală. În fața justiției veșnice, “toate faptele noastre bune sunt ca o zdreanță murdară” (Isaia 64,6). “Toate faptele noastre bune” înseamnă: Tot ce s-a făcut, ce s-a realizat și este socotit bun de oameni … Nimic din acestea nu poate rezista probei timpului, probă extinsă în veșnicie.
Topografie mânjită cu sânge. Aveam vreo cincisprezece ani. În marginea Bucureștiului era un han – un fel de hotel, cu curte mare pentru căruțe și grajduri pentru cai. Așa arăta pe atunci parcarea de astăzi. Acolo țărani care veneau cu produse la piețele orașului, sau care se întorceau spre casă, se opreau să doarmă. Într-o dimineață, trecând pe acolo, am văzut un om șezând pe pământ, rezemat de zidul clădirii. Vesta îi era descheiată și dintr-o gaură din piept curgea un șuvoi gros de sânge cum, îl pompa încă inima. Îl înjunghiase un tâlhar, ca să-i ia banii. Credeți că mai pot uita vreodată scena? Dar amintirea aceasta teribilă este asociată de locul unde am văzut-o, chiar dacă acum este acolo o stație de metrou. Pentru miliarde de oameni, locurile de pe pământ sunt asociate cu păcatul, cu remușcări, cu suferințe, cu moartea. Așa sunt spitalele, tribunalele, închisorile, cimitirele, locuri din natură sau … locuințe. În bunătatea Lui, Dumnezeu va șterge toate amintirile dureroase și “nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65,17).
Explicația pierderii “nelegiuiților” este extrem de simplă. Dumnezeu este singura sursă de viață din univers. Oameni buni și oameni răi, îngeri sfinți și demoni – toți primesc de la Dumnezeu “viață, suflare și toate lucrurile” (Fapte 17,25). După o lungă, lungă așteptare, după încercări repetate de a-i câștiga, în sfârșit, vine momentul când nu mai există nicio șansă de schimbare. Toți nelegiuiții au ales conștient și definitiv că nu vor pe Dumnezeu în viața lor. Evaluarea este făcută de sus și este exactă. Este momentul ca Dumnezeu să le respecte alegerea. Izvorul vieții este întrerupt.
“Foc și pucioasă” este aparent o expresie idiomatică însemnând distrugere completă. “Iazul de foc este moartea a doua” (Apoc. 21,7), nu viață chinuită. “Plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 22,13) desemnează regretul care nu poate fi exprimat al ocaziei nefolosite, al pierderii veșniciei. Față de durerea acestui regret, focul nu mai înseamnă mare lucru. Când Domnul Hristos a murit pe cruce, nu cuiele răstignirii L-au ucis, ci ceva mai grav. “Întunericul de afară“ pare că exlude ideea de foc. Cu evidente valori simbolice, pentru siguranța interpretării, ca să n-o luăm razna, păstrăm conceptul biblic de “foc”.
Ca să rămână cineva conectat la sursa vieții nu se cere nici să fie, nici să facă, nici să aibă ceva. Se cere doar să creadă în Domnul Hristos, care salvează.
Încă o dată. Nelegiuiții, care vor pieri în ziua executării judecății nu sunt niște copilași nevinovați, sau niște imbecili incapabili să-și conducă viața. Cei ce vor fi înviați după cei o mie de ani sunt luptători, oameni care vor încerca să atace cetatea și tabăra sfinților lui Dumnezeu.
Cunoaștem caracterul lui Dumnezeu. El este bun, dar este și drept. Ambele sunt desfășurate la Golgota. Dacă răul nu ar avea un sfârșit, el ar continua să chinuiască pe păcăcătoși și pe sfinți.
Deci, așa numita distrugere a celor răi este simplu executarea alegerii lor libere și finale de a se despărți de Dumnezeu, Izvorul vieții. Momentul este decis de sus, de la Tronul lui Dumnezeu. Nelegiuiții sunt liberați de grija lui Dumnezeu pe care au respins-o. Păcat!
Titus Cazan
Cu permisiune
Sursa:www.tituscazancom
