Viile noastre sunt în floare
Gândul zilei
Dezvoltarea gradată a plantei din sămânţă este o pildă în ceea ce priveşte instruirea copiilor. Avem „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic” (Marcu 4:28). Cel care a spus această pildă a creat sămânţa cea mică, i-a înscris proprietăţile vitale şi i-a instituit legile care îi conduc creşterea. Iar adevărurile descoperite de această parabolă au devenit fapt în propria Lui viaţă. El, Maiestatea cerului, Împăratul slavei, a devenit prunc în Betleem şi pentru o vreme a reprezentat copilaşul neputincios aflat în grija mamei. În copilărie a vorbit şi s-a purtat ca un copil, cinstindu-Şi părinţii şi împlinându-le dorinţele în mod util. Însă de la primele semne ale discernământului, în mod constant a crescut în har şi cunoştinţa adevărului.
Ţinta părinţilor şi profesorilor trebuie să fie cultivarea tendinţelor tinereţii care reprezintă frumuseţea corespunzătoare acestei perioade.
„Cei mici să fie educaţi cu simplitate copilărească. Să fie deprinşi să se mulţumească cu datoriile mărunte, dar utile şi cu plăcerile şi experienţele anilor lor. Copilăria corespunde firului verde din parabolă, iar firul verde îşi are propria sa frumuseţe. Copiii nu trebuie împinşi către o maturitate precoce, ci pe cât de mult posibil să fie lăsaţi să îşi menţină prospeţimea şi graţia anilor lor fragezi. Cu cât mai liniştită şi mai simplă este viaţa copilului – cu cât mai lipsită de agitaţia artificială şi mai în armonie cu natura – cu atât mai favorabilă este vigorii fizice şi mentale şi tăriei spirituale.” – Educaţie, 106-107
Textul biblic: Cântarea Cântărilor 2:15
Schiţa predicii
I. Introducere
Voi vorbi despre un subiect drag inimilor noastre ale tuturor – copiii noştri. Nu este nimic care să ne capteze imaginaţia, să ne inspire devotamentul sau să ne trezească emoţiile aşa cum o face gândul la siguranţa, fericirea şi viitorul copiilor noştri. Însă, dat fiind că noi deja am adoptat standarde şi un mod de viaţă de adulţi, se întâmplă să uităm că şi copiii îşi au propriile standarde şi sunt extrem de impresionabili. Betonul care nu s-a uscat va păstra urma chiar şi a celei mai mărunte insecte şi o va păstra pentru totdeauna. Lăsaţi însă ca betonul să se întărească şi nici măcar un elefant nu va mai lăsa urme în el. În anii modelabili ai copilăriei trebuie să lăsăm o urmă pentru Dumnezeu şi pentru binele copiilor noştri, mai înainte ca inimile şi minţile lor să se fi solidificat. Solomon ne oferă o ilustraţie frumoasă şi totodată o avertizare binevenită: „viile noastre sunt în floare.”
Iar florile noastre sunt în pericol din pricina vulpilor. Nu fiarele sângeroase, nici furtunile devastatoare se abat asupra viilor ca să le strice, ci vulpea mititică, atât de drăgălaşă că mai că am lua-o pe lângă casă, nevăzându-i colţii ascuţiţi ce ne pot sfârteca. În timp ce unii încearcă să ne educe tineretul cu privire la monştrii uriaşi ai societăţii contemporane, datoria noastră, ca părinţi, este să-i prevenim în privinţa vulpii celei mici. Atunci când ne frământăm vizavi de situaţia internaţională tot mai îngrijorătoare, să ne cercetăm dacă nu cumva am neglijat să ţinem vulpile cele mici departe de vieţile noastre şi ale copiilor noştri. Se poate că suntem prea ocupaţi cu salvarea societăţii pentru copiii noştri, în loc să încercăm să ne salvăm copiii pentru societate. Haideţi să identificăm câteva vulpi care s-au furişat pe neobservate în casele noastre.
II. Complotul pentru abolirea copilăriei
Sunt unii părinţi care nu-şi lasă copiii să fie copii, ci insistă ca aceştia să devină micuţe doamne şi micuţi domni, în mod conştient sau nu, împingându-i în experienţa adultă mult înainte de vreme. Practic, în societatea noastră e destul de greu să găseşti vreun tânăr care să poată evoca o copilărie adevărată. În ceea ce priveşte experienţa, mulţi dintre ei sunt deja bătrâni înainte să fi ajuns la 20 de ani.
Părinţii care se silesc să accelereze creşterea copiilor, fie prin întâlniri şi prietenii premature, fie prin petreceri ca de oameni mari, fie printr-o vestimentaţie matură, adesea se trezesc cu un cuib gol. Pasărea care îşi împinge puiul golaş afară din cuib, nerăbdătoare să-l înveţe să zboare, trebuie să zboare repede sub el şi să-l prindă ca să nu se izbească de pământ. Dar va rămâne mereu în gardă şi ori de câte ori îl va împinge afară din cuib, va fi lângă el ca să îl prindă în caz că nu va reuşi să se menţină în zbor. După ce puiul a învăţat să zboare, mama degeaba mai aşteaptă să se întoarcă în cuib, căci odată pornit, puiul nu se mai întoarce în cuib.
Cuvântul lui Dumnezeu ne descoperă valoarea copiilor – ei sunt darurile preţioase ale lui Dumnezeu şi trebuie socotiţi ceea ce avem mai de preţ. Iar aceasta ar trebui să ne descurajeze în încercarea de a ne descotorosi de ei prea devreme.
Psalmi 127:3: „Fii sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecului este o răsplată dată de El.”
Psalmi 128:3: „Nevasta ta este ca o viţă roditoare înlăuntrul casei tale; copiii tăi stau ca nişte lăstari de măslin împrejurul mesei tale.”
Proverbe 17:6: „Copiii copiilor sunt cununa bătrânilor şi părinţii sunt slava copiilor.”
Mat. 19:14: „Isus le-a zis: lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei.”
III. Promovarea moralităţii de divertisment
S-ar zice că distracţia fizică este standardul acceptat al moralităţii în zilele noastre. Copii cresc cu concepţia că ceva este rău sau bine dacă după ce l-ai făcut te simţi rău sau te simţi bine. De-acum tinerii nu mai caută să vadă ce spune Domnul cu privire la ceva, ci dacă este interesant sau distractiv de făcut. Nu vor să meargă la biserică pentru că „nu e nici o distracţie în asta”. Nu acceptă slujbele care nu le fac plăcere. Caută şcolile al căror curriculum le place şi le captează interesul. Responsabilitatea, datoria şi integritatea nu mai sunt aspecte de avut în vedere. De-acum, distracţia şi senzaţiile tari au căutare.
Biserica nu trebuie să se adreseze tinerilor într-o manieră demodată, ci să aibă pentru aceştia o lucrare relevantă. Trebuie să îi înveţe pe tineri şi pe noi, de asemenea, că Biblia rămâne standardul nostru în fiecare domeniu al vieţii. Biblia vorbeşte clar despre responsabilitatea tinerilor şi îi cheamă să îşi dedice viaţa şi activitatea lui Dumnezeu. O astfel de dedicare trece dincolo de limitele „moralităţii de divertisment” şi dă sens şi un scop vieţii.
Eclesiastul 11:9: „Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată.”
Plângeri 3:27: „Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui.”
1Tim. 4:12: „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea, ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie.”
IV. Supunere faţă de copii
Pentru cine ştie ce motiv ciudat, părinţii de azi parcă se tem de copiii lor. Părinţii cedează în faţa mofturilor copiilor, chiar şi atunci când acestea contravin unei judecăţi sănătoase. În consecinţă, copiii încep să stabilească standardele pentru viaţa familiei şi tot programul căminului se învârte în jurul activităţilor şi dorinţelor copiilor. Poate că ne temem nu cumva să ne frustrăm copiii, nu cumva să îi înăbuşim cu autoritatea noastră. În orice caz, răspunsul aproape unanim al tinerilor de azi este că doresc şi au nevoie de un glas autoritar puternic. În realitate se simt mai iubiţi şi mai în siguranţă cu o supraveghere adultă serioasă decât atunci când sunt lăsaţi de capul lor.
Din nou ne întoarcem la Cuvântul lui Dumnezeu şi în ceea ce priveşte relaţia dintre părinţi şi copii. Aproape toţi psihiatrii de renume recomandă aceste sfaturi ca fiind procedura corespunzătoare şi sănătoasă de creştere a copilului. Cuvântul lui Dumnezeu continuă să fie aplicabil în orice veac şi în orice societate.
Exodul 20:12: „Cinsteşte pe tatăl şi mama ta ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.”
Levitic 19:3: „Fiecare dintre voi să cinstească pe mamă-sa şi pe tatăl său şi să păzească Sabatele Mele. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.”
Prov. 1:8: „Ascultă, fiule, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările mamei tale.”
Efes. 6:1: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept.”
Prov. 29:15: „Nuiaua şi certarea dau înţelepciunea, dar copilul lăsat de capul lui face ruşine mamei sale.”
V. Coruperea exemplului părintesc
Este adevărat că tinerii, încă de mici, caută o identitate personală şi un stil de viaţă, în acelaşi timp vor să descopere locul în care pot fi de folos în societate. Pe lângă integritatea personală este nevoie de o măsură de îndrumare din partea adulţilor. De prea multe ori, exemplul părintesc mai mult îi slăbeşte înaintea bătăliilor vieţii. Le insuflăm impresia pesimistă a unui viitor incert. Noi relativizăm morala în vieţile noastre. Reacţionăm cu aversiune la presiunile competiţiei şi vorbim cu disperare despre „maratonul nebun” care este viaţa.
Comunicarea cu copiii noştri este dificilă, dacă nu imposibilă, din pricină că suntem atât de înfăşuraţi în emoţiile şi eşecurile şi visele noastre, că nu mai putem să simpatizăm cu temerile şi ambiţiile lor. Am lăsat educaţia nerelegioasă a copiilor noştri pe seama şcolilor şi educaţia religioasă pe seama Şcolii de Sabat, cu presupunerea că din aceste surse vor afla virtuţile şi înţelepciunea de care vor avea nevoie în viaţă. Îi jefuim de experienţele cele mai pline de sens şi de dezvoltarea de care ar putea beneficia.
Exemplul părintesc, în viaţă şi în învăţătură, rămâne calea lui Dumnezeu de clădire a celor mai bune familii şi societăţi.
Deut. 6:7: „Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.”
Prov. 22:6: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.”
Efes. 6:4: „Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului.”
VI. Concluzie şi apel
O caricatură înfăţişa un bebeluş în scutec, uitându-se de jur împrejur şi zicând: „M-am săturat să fiu singurul motiv pentru care familia aceasta nu se destramă.” Este patetic când între soţ şi soţie nu este dragoste adevărată şi familia este menţinută în primul rând „de dragul copiilor”. Însă responsabilitatea de părinte poate lega strâns soţul şi soţia în împlinirea lucrării comune. Şi acolo unde există dragoste adevărată, aceasta se va adânci şi mai mult, iar unde lipseşte, este posibil să se nască. Fără doar şi poate că floarea viilor noastre merită orice efort posibil pentru menţinerea laolaltă a familiei, nu numai formal şi legal, ci în dragoste, scop, înţelegere, onestitate şi împlinire.
Sursa: www.cercetatiscripturile.org
