Vino acasa !

Vino acasa !


CUPRINS:

1.    Deschidere 358
2.    Rugăciune
3.    COR: Ce pace solemnă
4.    Poezie: Bine aţi venit
5.    COR: În faţa TA
6.    Introducere
7.    Poezie: De întâlnire
8.    Poezie: Cunosc un drum
9.    COR: 84 CS Te cheamă Domnul
10.    Tema I: O fotografie a dragostei
11.    Poezie: Fără de tine
12.    COR: Undeva peste noapte
13.    Tema II
14.    COR 87 CS Să-i deschizi
15.    Poezie: La uşa inimi azi bate
16.    Tema III
17.    Poezie: Întâlnire cu Isus
18.    COR: Tată azi te rugăm
19.    COR+COM 257
20.    Încheiere
21.    Poezie: Vino
22.    COR 85 CS Dulcea chemare
23.    Închidere 70
24.    Rugăciune
25.    COR: Rămâi cu noi
26.    Postludiu – ieşire

BINE-ATI VENIT

„A bătut la uşa care dădea în pridvor;
şi o slujnică, numită Roda, a venit să vadă cine e.
A cunoscut glasul lui Petru; şi de bucurie,
în loc să deschidă, a alergat înăuntru, să dea de veste
că Petru stă înaintea porţii.”
Bine-aţi venit! Vă aşteptam.
Parcă-ndoială-n inimi prinse
Acum când totu-i ruginit,
Şi candelele-aproape că se stinse,
Doar gândurile noastre duse-mpinse,
Ne lasă să vă spunem cald: Bine-aţi venit
Bine-aţi venit!
Sub aripile casei noastre,
Voi călători ce ne-aţi adus
Cuvinte dulci, fără de spus,
Ţesute pentru-aducere aminte:
De veşnicia îmbrăcată în veşminte sfinte
Să nu uitaţi noi vă rugăm,
Nici chiar o slovă
Ci spuneţi totul despre ţara noastră, ţara mea,
Vom şti să-ngenunchem pe malul râului de viaţă
Şi însetaţi, stropii de veşnicie îi vom bea.
Ce minunat şi ce frumos,
Câtă candoare?
Din pomul vieţii adiind
Cădea-vor frunze
Chiar pe rana ce ne doare
Când sub ocrotirea serii, şuviţele de
întuneric se împleteau ca o plapumă moale
acoperind pământul:
Au bătut la uşa care dădea în pridvor; şi nişte fraţi au venit să vadă cine e. Au cunoscu glasul lor
şi de bucurie au alergat să dea de ştire că iubiţii noştri
musafiri sunt în Templu.


INTRODUCERE

Din calendarul vieţii s-au scurs luni, ani…
Ne mai amintim primăvara senină, când soarele ne încălzea inima şi ne adăpa sufletele cu optimism, sub ocrotirea dulce a Tatălui.
Acum… e toamnă. Frunzele pălesc spre galben. Curând şi ultimele raze se vor ascunde şi viaţa dispare…
Pe acelaşi prag ca ultima dată, inima neliniştită a Tatălui caută cu dor după dumneavoastră. Dragostea Lui neschimbătoare vă preţuieşte nespus de mult. Umbra crucii Sale nu se depărtează de la dumneavoastră. Sunteţi copilul Lui, născut şi răscumpărat cu durere.
„VINO ACASĂ…” E glasul după care tânjiţi în adâncul sufletului. El vă cheamă şi vă vrea în braţele Sale, acolo undo vă este locul!
Noi, fraţii dumneavoastră, slabi, cu regrete pentru stângăciile şi greşelile noastre, v-am pregătit pragul de sărbătoare în biserica dragostei dintâi, ne bucurăm că aţi venit împreună cu noi la programul special, de împăcare cu Dumnezeu şi unii cu alţii.
Ne rugăm pentru dumneavoastră, cu bucuria că distingeţi glasul care vă repetă; chemarea:

„CAUTĂ DE VINO CURÂND, ÎNAINTE DE IARNĂ.”


DE   ÎNTÂLNIRE

A vrut cerul să ne-adune
Într-un ceas de rugăciune
Ne-a dat cerul întâlnire
Într-un cântec de iubire
Lângă Cruce, lângă Lege
Inimi, inimi să ne lege
Ne-a strâns cerul laolaltă
Pentru-o treaptă mai înaltă
Dintr-o clipă de-mpreună
Să ne crească veste bună
Unul, noi şi dumneavoastră
Chip într-o fântână-albastră
Oglindire de vecie
Într-un strop de armonie.
A vrut cerul să ne-adune
Azi, aici într-o minune
Să ne-ntindem mâini de pace
Care nu s-or mai desface
O frăţie aşa fierbinte
Ca-n aducerile-aminte
Rază peste rază pusă
Golgota să fie spusă
Din adânc străluminare
Spre-ale slăvilor hotare
Totul – gând care ne duce
Spre Isus murind pe cruce
Totul, cântec şi rostire
Despre marea Lui venire
Ne-a vrut cerul un mănunchi
Strâns în al iubirii trunchi
Într-un strop de bucurie
Pregustări de veşnicie
Doamne, voia Ta să fie!

CUNOSC   UN   DRUM

Cunosc un drum între pământ şi cer
Şi-aşa-s de fericit că îl cunosc
În fiecare zi alerg pe el
În fiecare zi cu Domnul mă-ntâlnesc
Şi-alerg în zori
Căci ştiu că El m-aşteaptă
Apoi pornim spre sus
Şi mâna mea-n puternica Lui dreaptă
Îmi e tărie pentru înc-o treaptă
Şi-mi e de ajuns
Căci la cetatea slavei
Aş vrea s-ajung până-n apus
Şi-aştept o zi
Când pe-acest drum vom fi departe
Departe de pământ
De cer aproape
Ca la un pas
Când Domnul îmi va spune
Ca lui Enoh cel drept
E cer-aşa de-aproape
VIN ACAS!


TEMA   I
O   FOTOGRAFIE   A   DRAGOSTEI

Privesc fotografii…Fotografii de demult, pline de semnificaţii… Care merită oare să fie arătată? Acum, despre care să vă vorbesc? Încerc să găsesc vreuna în care să desluşim ceva comun, în care amintirile să se împletească… Ale voastre, cu ale mele. Cele mai ai multe sunt cu mine, aşa că le pun de-o parte! Iată-i pe prietenii mei. Îi cunoaşteţi? Desigur, prea puţin! Oraşul (satul) meu natal? Nu, e departe, şi, în plus, nu e şi-al vostru!
Dar, despre…? Iată-l! Asta e cea căutată! Îngălbenită de vreme, cu urmele degetelor mele pe ea, e poza mea preferată! Se vede un drum care vine de departe, şi nu ştiu încotro se duce. La dreapta, o casă… mare, înaltă, frumoasă. În spatele ei, în depărtare poţi observa câţiva oameni lucrând. Sunt şi nişte cămile şi nişte vase pentru apă. Doar aici în faţă, lângă poarta aceasta înaltă, stă un om cu mâna stângă ridicată la ochi, şi se uită departe. Părul lui albit de vreme se revarsă peste o faţă blândă, care exprimă o aşteptare răbdătoare după ceva, sau… cineva. Cei doi ochi de culoare castanie scrutează zarea, sperând să apară acel ceva, cineva. Bătrânul din poză se pare că este chiar Dorul întruchipat. Povestea acestei fotografii începe de demult. Geneza ei o găsesc în adolescenţa mea. O adolescenţă ca toate celelalte: zburdalnică, visătoare, plină de speranţă şi efervescenţă!
Am crescut în mijlocul unei familii respectabile şi bogate. Averea noastră era imensă. Moşteniserăm de la înaintaşii noştri pământuri întinse, pădurii imense, animale multe… Aveam o impresionantă gloată de slujitori. Aveam tot ce-mi doream, şi profitam cât puteam de mult. Visul meu era ca să mă pot distra, după cum dorea inima mea. Dar cineva stătea de-a curmezişul planurilor mele, şi le făcea inoperante. Cine era?… Tatăl meu, care plin de tact, mă oprea de la multe distracţii ucigătoare şi mă sfătuia într-un mod părintesc.
Nu-mi plăcea, şi gândurile mele s-au răsculat împotriva lui. Începusem să-l urăsc din pricina acestei disciplinări. Îmi amintesc cu părere de rău de vorbele mele, atunci când mi-a refuzat cererea de a organiza un banchet în casa noastră. Plin de obrăznicie, i-am spus: “Tu nu îmi vrei binele, tu pe ceilalţi îi iubeşti, şi nu pe mine! Eu muncesc ca un rob în casa asta, şi tu nu mă laşi să fac nimic în afară de ceea ce crezi tu că e bine!”. Cu ochii în lacrimi a zis: “Fiul meu, te iubesc atât de mult, încât sunt gata să dau tot ce am pentru fericirea ta. Dar nu pot să te las să alergi spre ruină şi degradare!”. Enervat, am trântit uşa şi am ieşit afară din casă. Era o noapte senină şi liniştită… doar în camera argaţilor se mai auzea câte un chiot de veselie… În acea noapte cu lună plină mi-am pregătit planul. Îl credeam “planul pentru a fi liber”.
Dis de dimineaţă m-am dus la tatăl meu, şi i-am cerut partea mea din avere. Cuvintele mele îl îngrozeau. Stând în picioare în faţa sa, i-am spus: “M-am săturat! Vreau să trăiesc liber! Nu mai vreau să mă umilesc în faţa ta… Plec! Nu mai am nevoie de-acum de tine, şi nici nu vreau să te mai văd!” Am ieşit din cameră, lăsându-l îngenunchiat de durere la capătul patului. Peste o săptămână, eram în oraşul visat, singurul meu gând fiind: “să trăiesc cât pot de bine astăzi”. Nu mi-a trebuit mult timp până mi-am găsit prieteni şi prietene, şi în sfârşit, mă puteam bucura de libertatea mea. Aveam tot ce-mi doream: bani, mâncare, băutură, distracţie, prieteni, şi câte altele! Eram fericit!
Nici n-am observat cum se duc banii în vârtejul plăcerilor, până ce am ajuns falit. Prietenii m-au părăsit rând pe rând, şi sărăcia îmi arăta colţii săi hidoşi.
Chinuit de foame, am încercat să-mi găsesc ceva de lucru. După mai multe eşecuri, un fost prieten de pahar, m-a angajat ca paznic la porci. Ce dezonoare! N-am avut încotro! Eram permanent chinuit de foame, pentru că raţia mea de mâncare nu ar fi săturat nici o vrabie! Porcii aveau mâncare, iar eu muream de foame! Ei erau mai preţuiţi decât mine!
Cum stăteam acolo, între aceste animale respingătoare, într-o deznădejde fără margini, mi-am amintit de doi ochi înecaţi în lacrimi; la care nu mă gândisem de ani de zile. Atunci s-a născut în inima mea speranţa. Ştiam că nu voi mai putea avea nici un loc acolo, dar am sperat că voi putea primi ceva, din hrana animalelor tatălui meu. M-am ridicat de pe jos, scuturându-mi capul de nămolul din păr, şi am pornit. Pe drum mă întrebam: ce am să-i zic? Mi-am formulat cererea cam în felul următor: “Da” am zis “îi voi cere să mă primească ca cel din urmă slujitor al său. şi voi lucra toată ziua doar pentru o jumătate de pâine şi nimic altceva”.
De multe ori am vrut să mă întorc din drum, dar amintirea tatălui şi gândul la mâncare mă duceau mai departe, spre casă. Cu cât eram mai aproape, cu atât mai mult se mărea lupta din inima mea. Mă întrebam: Cum am să ajung la tatăl meu? Mă va băga cineva în seamă în zdrenţele astea care atârnă de pe umerii mei, sau mă vor alunga din ţinutul acela?! Frământările mele s-au curmat brusc, pentru că după ultimul deal am zărit din depărtare casa părintească.
Soarele care apunea: o scălda într-o aureolă minunată, trezind în mine brusc mii de amintiri. Iată şi primul om! Acum s-a desprins de lângă uriaşul copac ce străjuia intrarea şi vine către mine. Cum de m-a văzut aşa repede, sau nu spre mine aleargă? Oare e paznicul, care vrea să alunge pe acest cerşetor amărât din preajma casei celei mari? Încet, încet îi disting picioarele şi mâinile uscate de vreme, şi mă-ntreb cum de poate fugi aşa de repede? Desluşindu-i faţa brăzdată de riduri, înmărmuresc. Sunt ridurile (dorului) aşteptării de fiecare zi. Limba mi se dezleagă doar atât ca să pot articula două silabe: TA – TĂ! Apoi simt cum o îmbrăţişare caldă mă strânge la pieptul la care adormeam de mult, copil fiind, şi simt cum de pe capul meu se preling încet lacrimile bucuriei regăsirii.
Astăzi alte lacrimi, ale recunoştinţei udă genele mele, ca o amintire efemera a dragostei tatălui meu. Din nou sunt fiul!  Privesc din nou fotografia cu bătrânul tată înmărmurit de aşteptare. Pe verso scrie: “Tatăl meu… Tatăl tău…” şi semnătura fotografului… Isus. Şterg cu degetul o lacrimă care încearcă să păteze fotografia dragostei eterne, şi-cu mâna tremurând ţi-o întind… Primeşte-o! Priveşte-o. E poza cu Tatăl meu… Tatăl tău!!!

FĂRĂ   DE   TINE
Mai caut pe-aici
printre umbrele înserării
paşii tăi, fiul Meu –
rătăciţi pe cărările-ascunse ale mării.
Nu-ţi poţi închipui cât îmi este de greu,
Căci fără de tine,
cum să Mă sui acas’ la Tatăl Meu?
Mi-aş privi mâinile
parcă mereu pătate de sânge
şi-aş auzi în spatele meu
acelaşi glas ce suspină şi plânge…
M-ar uimi poate, cândva, în cer
atâtea frumuseţi depline
Dar cât M-ar lovi lipsa ta,
că nu le poţi privi şi tu alături de Mine
şi în coroana pe care mi-o va da Tatăl cu stele
mă vei lipsi de cea mai dragă dintre ele.
Vino, te rog!
este chemarea Mea din miez de noapte
Mai cred, mai mă rog pentru tine,
să mă auzi de-acolo, de departe!
Căci nu îţi închipui cât îmi este de greu…
Fără de tine,
Cum voi putea vedea faţa tristă a Tatălui Meu?


TEMA   II
DRAGUL   MEU

Urmăresc cu deosebit interes viaţa ta din ziua aceea tristă în care ne-am despărţit.Am aşteptat de mult timp şi am nădăjduit că poate îţi vei face timp şi vei dori să vorbeşti cu Mine. Am aşteptat, am adoptat faţă de tine această conduită de răbdare de păsuire în raport cu timpul, cu durata. Am dat dovadă de o aşteptare calmă, epuizantă şi eternă.
Am adus apoi apusul auriu şi fermecător al soarelui cu adierea lui caldă şi plăcută din faptul serii, dar tu nu ai venit şi la Mine. Lipsa ta de interes pentru Mine m-a durut, dar Eu te iubesc totuşi pentru că vreau să fiu şi să rămân prietenul tău. Prietenia este cel mai sfânt dintre daruri, ea este pentru om ceea ce este soarele pentru natură. Eu doresc să fiu Acel prieten al tău, care să vină la tine atunci când toţi te părăsesc.
Prietenia Mea pentru tine va fi mângâierea ta cea mai dulce şi sprijinul cel mai sigur al tinereţii tale. Ea nu va fi floarea unei singure clipe ci va fi fructul întregii tale vieţi vremelnice şi veşnice. Apoi în timp ce dormeai, ţi-am trimis razele lunii, razele acestei regine a nopţii ca să-ţi netezească ridurile de pe frunte. Ea este sărutul pe care cerul îl dă pământului…
Am aşteptat din nou, crezând, ca, dacă se va lumina de ziua, vei dori să stai de vorbă cu Mine, dar tu te-ai grăbit la lucru. Oh, această graba, această viteză stresantă. Tu te-ai grăbit la lucru… iar lacrimile Mele s-au scurs apoi în ploaia care a udat pământul. Lacrimile Mele sunt perlele durerii supreme, sunt limbajul mut, al unei dureri infinite, al iubirii care s-a jertfit pentru tine.  Dacă ai asculta cel puţin “AZI” de Mine.
Ţi-am scris pe albastrul cerului pe această grădină a stelelor, pe acest lac albastru de lumină, dar tu nu Mi-ai răspuns…
Ţi-am scris iubirea Mea pe verdele odihnitor al ierbii… Ţi-am şoptit aceasta prin frunzişul pomilor. O transmit cu prisosinţă şi cu marea gingăşie şi varietate de culori a florilor. Despre dragostea Mea pentru tine clipocesc şi izvoarele apelor. Izvoarele înseamnă dăruire, statornicie şi luptă împotriva morţii. Despre iubirea ce ţi-o păstrez cântă şi păsările în zborul lor măiestru…
Te-am înconjurat cu razele soarele şi cu parfumul frumos mirositor al naturii. Iubirea Mea pentru tine e mai adâncă decât oceanul şi mai mare decât cea mai mare dorinţă a inimii tale. Dragul meu, ia-ţi timp pentru Mine, cheamă-Mă, stai de vorbă cu Mine, până acum Ţi-am vorbit numai Eu, dar tu n-ai luat seama. Ţi-am vorbit prin curcubeul făgăduinţelor lui Dumnezeu. Ţi-am vorbit prin vânt, prin cutremur, prin foc şi prin susurul cel blând al prezenţei Mele.  Ţi-am vorbit prin Cuvântul Meu, Biblia, Cartea Cărţilor. Ţi-am vorbit prin istorie, prin părinţi, fraţi, rude, prieteni…
Am încercat toate mijloacele iubirii Mele pentru a trezi interesul tău… Ce aş mai fi putut face oare pentru tine şi nu am făcut? “Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă auzi glasul Meu şi deschizi uşa, voi intra la tine şi voi cina cu tine şi tu cu Mine”. Aştept răspunsul tău, hotărârea ta. Al tău prieten iubitor şi credincios,  Isus.

LA   UŞA   INIMII   AZI   BATE

Suspendat între cer şi pământ
există o tainică uşă
încă de la-nceputul istorici de oameni închisă
E interpus
ca un blestem nevăzut
între divin şi omul pierdut,
între păcatul din neştiuta noapte
şi sfântul şuvoi al razelor purtate
doar de cuvântu-i: “Să fie”,
iar ele pleacă mai departe,
căci dincolo de ziduri
eternitatea nu se opreşte prin moarte,
aşa cum ne retează mersul acei,
dincoace de zid.
Şi cine-ar putea uni din nou planeta
cu vechiul Paradis pierdut?
Şi unde e mâna ce să deschidă
a sacrului invulnerabilă uşă?
Însă – există o cheie,
de-atunci, de la Golgota-ncoace – o cruce…
Uneori,
Marele Om se apropie de inimi
şi tainic, abia perceptibil.. El bate.
Dacă te-opreşti din iureşul vieţii,
Dacă o clipă te-apropii şi taci ascultând,
calde chemări vor străpunge liniştea inimii tale vibrând.
Dacă tu vrei, poţi să te-opreşti şi s-asculţi.
Dacă tu vrei poţi sa iei cheia în palme.
Dacă tu vrei, cu-n singur gest vei deschide,
trecând dinspre moarte,
dinspre pământ spre ceruri,
spre albă lumină din noapte.
Însă dacă tu vrei,
suspendat la uşa inimii între tine şi cer,
poţi îndărătnic în urmă să vezi,
spre neant să priveşti,
şi-nciudat, răzvrătit să-ţi arunci viaţa în gol,
cheia s-o zvârli din palme-n noroi.
Astăzi El bate încă
Cheia ţie-n palme încă
Şi singur hotărăşti de moarte doreşti
sau veşnicia să te-ncingă.


TEMA   III

Întoarce-te la Casa Tatălui tău. El te cheamă spunând: „Întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat” Isaia 44,22. Nu da ascultare sugestiilor vrăjmaşului de a sta departe de Domnul Hristos, până când vei ajunge să te faci mai bun; până când vei fi destul de bun pentru a veni la Dumnezeu. Dacă vei aştepta până atunci, nu vei veni niciodată la El.
Ridică-te şi mergi la Tatăl tău. El va veni să te întâmpine pe când eşti încă departe. Dacă faci numai un singur pas spre El, în pocăinţă, El Se va grăbi să te cuprindă în braţele infinitei Sale iubiri. Urechea Sa este deschisă la strigătul sufletului smerit, cea dintâi mişcare a inimii spre Dumnezeu Îi este bine cunoscută. Nici o rugăciune nu se înalţă, oricât de nedibace ar fi ea, nici o lacrimă nu se varsă, oricât de ascunsă ar fi ea, nici o dorinţă sinceră după Dumnezeu nu este nutrită, oricât de slabă ar fi ea, fără ca Duhul lui Dumnezeu să nu iasă în întâmpinarea ei. Chiar înainte ca rugăciunea să fie înălţată, sau ca pornirea inimii să fie manifestată, harul Domnului Hristos iese în întâmpinarea harului care lucrează asupra sufletului omenesc. (Parabolele Domnului Hristos, pag. 160)

ÎNTÂLNIRE   CU   ISUS

Nu Îl văzusem niciodată pe Isus pân-atunci.
Şi-am pornit ca să-L caut, să-L întâlnesc
pe-undeva predicând,
sau vindecând mulţimea,
sau rugându-se singur.
L-am căutat prin satele străbătute de El,
pe malul mării, prin Galileea,
am întrebat pescarii, bolnavii pe care-i vindecase;
mi-au spus că au uitat,
că s-a-ntâmplat demult…
Am fugit până-n Ierusalimul căzut,
pe Muntele Măslinilor un cântec trist m-a atins,
apoi pe via Dolorosa am urcat până la cruce…
şi crucea de-atunci de când Isus murise
crescuse atât de mult încât vârful până la cer îi ajungea
iar îngerii umblau în sus şi-n jos pe ea.
Mântuitorul nu era printre ei.
Am căutat mormântul din grădină.
Pe piatra rostogolită şedea încă îngerul
aşteptând Marii întârziate.
Nu, mi-a răspuns, Isus nu este aici.
A înviat şi-a plecat.
Vreau să-L întâlnesc pe Isus,
Vreau să-L caut, să-L văd, să-L simt
şi să-L iubesc.
Pe drumuri, printre pescari şi-apostoli,
printre maldăre de Scripturi
caut pe Domnul!
Isus nu locuieşte în case făcute de oameni.
El locuieşte în inimile zdrobite.
Inima mea te-ai întâlnit cu Domnul?

ÎNCHEIERE

Pe pragul Universului inima neliniştită a Tatălui caută cu dor după mine. Imaginea Tatălui meu ceresc mă urmăreşte pretutindeni. Un tată risipitor de dragoste. Fruntea Lui este brăzdată de cutele îngrijorării şi aşteptării îndelungate, semn al interesului Său profund, pentru mine. În ochii lui blânzi şi calzi desluşesc cărările dragostei Sale.
La răspântia rătăcirii mele mă caută cu dorinţa de a trăi întâlnirea care să ne păstreze totdeauna laolaltă. Autorul Cărţii Genezei scrie: „Am auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin grădină în răcoarea dimineţii”. La fel ca pe Adam Şi Eva, Dumnezeu mă găseşte indiferent unde am hotărât să mă ascund.
El este gata să mă însoţească pe drumul spre Noul Ierusalim. Singura mea certitudine în această viaţă este dragostea Lui. El îmi permite să mă apropii de bunătatea Sa şi să-L cunosc. Inima Sa este destul de largă, iubirea Sa destul de vastă ca să ne cuprindă pe fiecare personal. El mă cunoaşte pe nume şi ştie experienţele mele.
Atunci când sufăr ispite sau trec prin încercări, mă sprijineşte cu braţul iubirii Sale. Isus îmi oferă prietenia Sa, şi vrea ca viaţa mea să fie un ecou al dragostei Sale… Păcatul a deschis o prăpastie adâncă între mine şi El. O problemă de spaţiu pe care Isus a umplut-o cu dragoste. Eu ce Îi ofer în schimb? „Ca să vii la Mine, e o chestiune de voinţă, nu de timp sau împrejurări.” „Dragostea Mea înseamnă putere. De ce nu-mi răspunzi chiar acum?” Glasul iubirii divine cu dor mă îndeamnă: CAUTĂ DE VINO CURÂND, ÎNAINTE DE IARNĂ.

VINO

Viaţa ta, a fost săpată în două palme.
Strivită de cuiul în care ciocanul lovea fără milă,
Prima palmă şi-a stors din viaţa ei, câteva picături
Care au adus vindecarea rănii deschise
De atâţia ani: păcatul.
Când tortura, a trecut la cealaltă palmă,
Stropii de sânge ce se prelingeau printre degete
Vorbeau despre infinita iubire
Ce dă viaţă tuturor celor ce cred.
Printre ramurile cununii de spini
Fruntea divină emana multă seninătate
În care era ascunsă dragostea lui Dumnezeu.
Deşi pironit, Hristos Domnul
A făcut ultimul pas, dobândind biruinţa finală:
„S-A SFÂRŞIT”
Acest glas de tunet a cutremurat pământul
Înmărmurind tot Universul.
Peste veacuri încă i se aude ecoul,
Iubite ascultător, tu nu-l auzi?
Dinspre Golgota, continuă să vină aceeaşi veste bună:
Viaţa ta, a fost săpată în două palme.
Iar glasul divin de dincolo de mormânt
Îţi aminteşte că timpul se încheie, spunându-ţi:
„Vino!” Şi cel ce aude, să zică:
„Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină;
cine vrea să ia apa vieţii fără plată.
Sursa: www.cercetatiscripturile.org