Vinovatul

 Vinovatul
Am scos un chiot de bucurie de s-a auzit până la Cozaru. Tata ne-a luat la fiecare câte două spirale cu cremă. Frate-meu le-a hălpănit cât ai zice peşte. Eu doar ciupeam puţin din spirală, provocându-l pe ăl’ mai mare frate al meu la gânduri rele.
– Of, iar mă trimite mama să împrumut ceaunul cel mare de la tuşica.
– Să se mai ducă şi el, am zis, că eu am mai fost.
– Lasă că lui îi dau altă treabă, mă linişti mama. linişti mama.
Mi-am lăsat spiralele pe pat şi am fugit după ceaun. Deodată, mi-am dat seama că am făcut o greşeală. Cum de mi-a dat prin cap să las spiralele în ochii lacomi ai nesătulului meu frate? Am fugit disperat înapoi! Nu se poate să nu se fi dat el la dulciurile mele. Şi aşa a fost. Pe pat, învelite în hârtie, stăteau spiralele mele. Şi parcă erau mai mari, aşa înfăşurate în hârtie albastră. Le-am desfăcut şi, când colo, ce să vezi: doi coceni de porumb.
– Ţi le scot eu pe nas! i-am zis fugărindu-l.
A ieşit ca o vijelie pe uşă, iar eu, pe urma lui. Am apucat din fugă urciorul cel nou, luat de la bâlci de tata, şi dă goană după el, pe lângă bunicul, ce se odihnea pe o buturugă. N-aveam nicio şansă să-l ajung, aşa că zvârrr! cu urciorul după el. Praf s-a făcut. Atunci s-a oprit şi el cântărind paguba:
– Ai încurcat-o, frate-meu! E urciorul cel nou şi te mănâncă fript tata pentru că l-ai spart.
– Nu-ţi fac nimic dacă nu mă spui, am făcut eu un pact cu duşmanul.
– Păi, îţi convine. Pe mine mă pedepseşte şi nu-mi dă să mănânc dacă nu spun cine l-a spart, pe când pe tine nu te pedepseşte cu mâncarea, că le e milă de tine, că eşti slab şi pricăjit.
– Uite ce zic: eu am să-ţi dau porţia mea şi-ţi mai car şi din bucătărie. E bine aşa?
– Bine, dar ai grijă să nu mă laşi flămând.
Pe când strângeam cioburile, paşii judecăţii s-au auzit lângă noi. Era tata.
– Să nu-mi spuneţi că aţi spart urciorul de la bâlci, ridică tata tonul la noi. Tu, cel mare, spune-mi cine l-a spart.
El, mormânt. Cu capul în jos, tăcea şi bine făcea.
– Spune tu, ăl’ mic, cine l-a spart?
Mi-am ferecat gura şi n-am scos niciun sunet. N-aveam niciun interes, că eu eram vinovatul.
– Măi, băieţi, eu sunt tatăl vostru, iar voi sunteţi copiii mei. Hai, spuneţi, cine l-a spart, că poate nu se va întâmpla ce gândiţi voi, îndulci tata vorba. Ia spune tu, cel mare, cine l-a spart.
Eu îi arătam cu latul palmei la burtă că totul e în regulă şi că mă ţin de promisiune. Aşa că, ăl’ mare îşi puse din nou fermoar la gură.
– Ia spune, tu, cel mic, că o să aibă grijă tatăl tău să fie bine. Tu l-ai spart?
Eu, mormânt!
– Bine, am eu metodele mele să aflu cine mi-a făcut stricăciunea, ridică tata tonul, ca să fie mai convingător.
Şi, pe când se pregătea să ne disciplineze, deodată, tăcerea s-a spart şi tata a auzit clar cuvintele:
– Eu l-am spart!
Am rămas trăsniţi. Cine credeţi că era? Bunicul. Tata s-a întors spre el şi l-a dojenit:
– Cum, tată, ai început să faci prăpădenii la casa mea? Ei bine, trei zile n-am să-ţi dau de mâncare. Apă, poţi să bei. Dar n‑ai voie să iei nicio firimitură de pâine. Vinovatul trebuie pedepsit. Aşa spune legea!
Eram transpiraţi. De ce-o fi luat bunicul paguba asupra lui?
Mama a pus masa şi toţi am mâncat, iar bunicul a rămas pe buturugă, afară. Amândoi înghiţeam cu noduri.
Am ascuns în mână o bucată de carne, iar frate-meu a rupt un colţ de pâine şi l-a ascuns sub masă. M-am făcut că mă înec şi am ieşit din casă.
– Mă duc să beau apă, ca să-mi treacă, am zis.
Nu după mult timp, se înecă şi frate-meu şi ieşi şi el.
– Bunicule, ţi-am adus o bucată de carne, i-am zis.
– Şi eu pâine, veni şi frate-meu. Hai, mănâncă!
– Nu, băieţi! Pedeapsa e pedeapsă. Dacă a zis tatăl vostru că trei zile nu trebuie să mănânc, eu respect disciplina.
– Da, dar nu tu ai spart urciorul, spuse frate-meu. Hai, mănâncă mar’le.
Aşa-i spuneam noi. Însemna „cel mare”. Şi era atât de bun cu noi! Nu suportam ca el să fie pedepsit, chiar dacă ar fi fost vinovat.
– Nu pot! Eu trebuie să ascult de tatăl vostru. Dacă am spus că sunt vinovat, atunci trebuie să fiu pedepsit. Nu e altă cale! Ia spuneţi-mi, câţi erau în curte atunci când tatăl vostru v-a întrebat cine a spart urciorul? Voi doi şi cu mine. Nu-i aşa? Şi dacă voi doi n-aţi recunoscut, am rămas eu singur care eram răspunzător de spargerea urciorului. Aţi înţeles?
Ne-am întors trişti în bucătărie. Nu ne mai venea să mâncăm.
– Auzi, ce i-a dat în minte la ăl’ bătrân, a zis tata. Să spargă el frumuseţe de urcior şi de-abia, de-abia a mărturisit. Cred că ar fi trebuit să-l ţin închis în casă trei zile, dar are de treabă la câmp şi doar aşa scapă. Sau mai bine să nu-i fi dat şapte zile să mănânce.
– N-o să cadă de foame pe câmp? am întrebat eu, iritat de pornirea tatei.
– Lasă să cadă, că aşa-i trebuie. Dacă a pornit să strice prin casă şi să facă prostii, trebuie să sufere. Să nu vă prind că-i daţi vreo bucată de pâine, că o încurcaţi cu mine! Nu numai că nu vă mai dau de mâncare, dar vă închid în pod, unde sunt păianjeni şi alte gâze urâte.
M-am zgribulit la gândul că o să dorm în pod.
– Numai tu eşti de vină, mă atacă frate-meu. Îţi place să-l pedep­sească pe bunicul pentru tine? Să moară de foame din cauza ta?
– Ba tu m-ai stârnit! Dacă nu mi-ai fi mâncat spiralele, nu se întâmpla chestia asta…
Am adormit agitaţi şi ne-am zvârcolit toată noaptea.
– Eu am visat că bunicul era aruncat într-o groapă, mi-a povestit frate-meu dimineaţă. Şi acolo erau şerpi şi şopârle, care îi dădeau târcoale. Ce bine că a fost doar un vis!
– Haideţi la masă, ne strigă mama.
Deşi ne era foame, nu ne cădea bine mâncarea.
– Parcă îmi pare rău că l-am pedepsit doar cu trei zile pe bunicul vostru, spuse tata. Şi era un urcior aşa de frumos. Trebuia să-l ţin şapte zile fără mâncare.
– Mare scofală, am zis revoltat, îţi dau eu un urcior şi mai frumos. Ce-atâta pagubă!
– Ce ştiţi voi cât am dat pe el! E de valoare, spuse tata.
Afară, bunicul fluiera un cântec de la biserică.
– Fluieră a foame, zise tata.
Atunci n-am mai suportat. Am început să plâng şi am ieşit din casă. Frate-meu a dat şi el în bâzâit şi a fugit după mine, în spatele şurii. Tata, după noi.
– Ce-aveţi, băieţi, de plângeţi? V-am făcut ceva? V-am dat de mâncare. V-am luat la fiecare câte o glucoză. Ce vă lipseşte?
– Nu ne trebuie nimic! Ia-ţi glucoza înapoi! Nu vreau să mai mănânc! i-am spus plângând şi strigând.
– Nu înţeleg ce aveţi cu mine! Şi de ce plângeţi? M-am purtat frumos cu voi, spuse nedumerit tata.
– Da, dar cu mar’le ce-ai avut, de l-ai pedepsit? E tatăl tău! Dacă ţi-aş face şi eu la fel când o să fii bătrân, ţi-ar conveni? l-am luat eu pe tata la judecat.
– Cu bunicul tău e altceva. E vinovat şi trebuie să-şi primească pedeapsa. A scăpat ieftin acum, dar, data viitoare, dacă mai gre­şeşte, o încurcă rău.
– Nu înţelegi? am strigat. Nu el l-a spart, ci eu!
– Ba eu sunt vinovat! a strigat frate-meu.
– Cum aşa? spuse tata derutat. Atunci de ce bunicul vostru a spus că el l-a prăpădit?
– Ne-a luat apărarea, pentru că noi n-am spus că l-am spart. De-aia! Acum ai înţeles? am spus supărat.
– Nu-i adevărat! Bunicul vostru a recunoscut că l-a spart şi cine recunoaşte acela e vinovatul!
– Nu-nţelegi că eu l-am spart, i-am repetat eu apăsat.
– Cred că am înţeles ceva, spuse tata. Bine, dacă ziceţi voi că l-aţi spart asta e. Haideţi la masă!
– Nu mergem. Trebuie să-mi primesc pedeapsa. Dă-i lui frate-meu să mănânce, am zis eu, milos.
– Nu mănânc nici eu! Sunt şi eu vinovat, a zis el trecând de partea mea.
– Pentru că vă pare rău de ce-aţi făcut, vă iert şi nu vă mai pedepsesc. Haideţi la masă!
Tata a intrat repede în casă. Cine să ştie că el a intrat să plângă de unul singur?
Ne-am repezit la bunicul şi l-am îmbrăţişat. Nu aveam cuvinte să-i spunem ce aspru a fost tata cu el. Nu merita!
– Totuşi, mar’le, de ce ai spus că tu ai spart urciorul? l-am întrebat.
– Oamenii s-au stricat rău, îşi începu bunicul povestea. Deşi Dumnezeu i-a dat un caracter frumos, omul a ales să facă rău şi să trăiască de capul lui. Cel rău l-a păcălit că poate să se descurce şi fără Creatorul lui. Dar Dumnezeu îl iubea şi nu dorea să-l piardă. L-a întrebat: Cine a făcut păcatul ăsta, de a călca Legea Mea? Şi omul n-a vrut să recunoască. Atunci, L-a trimis pe Fiul Său, Isus, şi i-a întrebat şi El pe oameni. Nici nu voiau să audă că ar fi fost cu ceva vinovaţi. Ba chiar L-au luat şi L-au agăţat de o cruce şi I-au spus: „Tu eşti vinovat!”
Toate neascultările mele, ale voastre şi ale tuturor s-au aşezat pe sufletul Lui. Păcatele oamenilor s-au îngrămădit peste El la cruce. „Eşti mincinos! Eşti criminal! Eşti viclean! Eşti rău! Eşti fără inimă!” Şi El nu a spus „Nu”. Tăcerea Lui însemna „Da” pentru omenire, deşi n-a făcut niciodată vreun rău. Dacă nimeni n-a recunoscut, cineva trebuia să poarte vina. Şi a făcut-o El, Isus.
După ce L-au omorât, şi după ce a înviat, oamenii şi-au dat seama ce au făcut şi le-a părut rău şi au plâns după şura de paie. „Noi suntem vinovaţi!” au zis ei, oamenii care L-au răstignit, şi Isus i-a iertat. Dar nu toţi au recunoscut.
Tata asculta în spatele ferestrei.
– Iar Isus le-a promis: „Veţi mânca cu Mine în Împărăţia Mea”. Şi El, când spune ceva, se ţine de cuvânt. Mă luaţi şi pe mine la masă cu voi?
– Îţi dau şi porţia mea, i-am zis eu de bucurie.
N-am înţeles de ce tata nu a venit la masă. După ce am mâncat, bunicul ne-a spus:
– Să ştiţi că înainte de a veni Isus pe pământ, a fost o înţelegere între Tată şi Fiu, pentru că amândoi îi iubeau pe oameni la fel de mult.
Dacă am fi fost mai mari, am fi înţeles că ultima vorbă a bunicului era cheia întregii scene care s-a petrecut în casa noastră.
Între tata şi bunicul a fost o înţelegere, pentru ca noi să pricepem lecţia părerii de rău. Prea eram obraznici! Aşa că au jucat amândoi o scenă prin care să ne scoată la lumina iertării.
Împăcarea ne-a adus o foame de lup. Am mâncat din fiecare fel câte două porţii. Şi din dragostea bunicului încă două porţii!
Sursa: http://www.adventist.it