“Vrednic este Mielul care a fost injunghiat”Apocalipsa 5:11-14 ” M-am uitat, şi împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii. 12 Ei ziceau cu glas tare: Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda! 13 Şi pe toate făpturile, care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: A Celui ce stă pe scaunul de domnie, şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor! 14 Şi cele patru făpturi vii ziceau: Amin! Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ, şi s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!”
Cui Îi sunt adresate în mod deosebit aceste cuvinte de laudă? Ce învăţătură putem avea din exemplul care ne este oferit de către fiinţele cereşti?
În mod deosebit, cuvintele de laudă sunt adresate pentru început „Mielului”, adică Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, de către îngerii cereşti. Ulterior, ca răspuns, toate fiinţele din univers se unesc în laudă la adresa „Celui ce stă pe scaunul de domnie şi a Mielului”, conturând o imagine impresionantă. Mă gândesc ce impact au corurile ce numără mii de participanţi sau uralele pe care le rostesc mulţimi de zeci de mii de oameni. Însă în cazul de faţă este vorba de miliarde de fiinţe ce locuiesc în întregul univers, lăudând la unison pe Dumnezeu Tatăl şi pe Fiul Său!
Care este raţiunea supremă pentru care Domnul Isus Hristos este adorat şi lăudat de către îngerii cereşti?
Elementul cheie constă în faptul că „a fost înjunghiat”, adică se face referinţă la jertfa pe care a adus-o în favoarea umanităţii, care a deschis posibilitatea ca oamenii născuţi pe planeta Pământ să poată fi înălţaţi în Împărăţia cerurilor. A fost un lucru de neimaginat, ca Acela care era Conducătorul întregului univers, să lase deoparte demnitatea Sa divină şi să ia chipul omului căzut, pentru ca ulterior să se jertfească pentru a dobândi dreptul răscumpărării. Uimirea de la început a îngerilor, a fost urmată de înţelegerea iubirii lui Dumnezeu, care a condus la sacrificiu de sine în favoarea celui vinovat. În continuare, ne putem gândi durerea pe care au trăit-o fiinţele cereşti văzând chinurile de nesuportat la care a fost supus Fiul lui Dumnezeu, batjocura, nedreptăţirea, iar în final condamnarea la o moarte teribilă.
Se poate spune, că vizionarea vieţii lui Isus Hristos a condus la o intensificare a sentimentelor de iubire faţă de Dumnezeu, din partea întregului univers?
Să ne gândim că în Biblie se vorbeşte despre o revoltă a îngerilor împotriva lui Dumnezeu, acest lucru conducând la apariţia păcatului, sau a nelegiuirii. Era necesar ca fiinţele cereşti să aibă o demonstraţie clară a iubirii lui Dumnezeu, pentru a înţelege că guvernarea Sa nu a fost niciodată caracterizată de egoism sau de principii meschine. Cel Atotputernic nu are nevoie şi nici nu solicită adorarea fiinţele create, acest lucru trebuind să fie liber consimţit şi bazat pe iubire. Prin vizionarea vieţii lui Isus Hristos, îngerii din ceruri au înţeles că Fiul lui Dumnezeu este vrednic să primească stăpânirea întregului univers.
La ce anume se referă această „vrednicie”, pe care fiinţele din ceruri o recunosc Fiului lui Dumnezeu, din enumerarea făcută în aceste versete?
Avem şapte elemente în respectiva enumerare, adică mai precis: „puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda”. Caracterul de excepţie dovedit de către Fiul lui Dumnezeu, I-a adus recunoaşterea unanimă asupra faptului că poate primi întreaga autoritate de Conducător al întregului univers, fapt pentru care prima enumerată este „puterea”. Cât de mult şi-a dorit Lucifer această putere şi cum ar fi dat totul pentru ea! Ne putem gândi cu uşurinţă la câţi oameni au dorit să deţină puterea absolută ce se cuvine doar lui Dumnezeu, fiindcă numai El o poate exercita într-un mod cu totul drept. Cu toate acestea, istoria universului a demonstrat că numai Fiul lui Dumnezeu poate primi o astfel de autoritate, fiindcă doar El are un caracter desăvârşit.
Ce alte elemente sunt enumerate în legătură cu „vrednicia” lui Isus Hristos? Ce ne învaţă aceste lucruri?
Urmează în secvenţă logică, „bogăţia”, adică dreptul de proprietate asupra întregului univers. Nu pot să nu mă gândesc la cât de mult a dorit Satana şi oamenii ce l-au urmat, să îşi însuşească în mod egoist şi lacom resursele planetei Pământ. Câtă suferinţă a rezultat, ce luptă şi câte nedreptăţi! Din dorinţa acumulării egoiste de mijloace şi resurse, marea majoritate a lumii a avut de îndurat suferinţe teribile, iar orientarea greşită către rău, prin crearea de tot felul de maşini distrugătoare, a răspândit moartea pe pământ. Acest lucru poate părea straniu pentru o generaţie dedată consumului şi ignorării mediului înconjurător, dar Biblia spune clar că numai Dumnezeu este proprietarul de drept al planetei, iar noi suntem doar administratori vremelnici, având în faţă timpul când vom depune bilanţul activităţii noastre din această lume.
Despre ce se vorbeşte mai departe cu privire la lucrurile ce Îi sunt recunoscute ca aparţinând de drept lui Isus Hristos?
Citim despre „înţelepciune”, de fapt despre adevărata înţelepciune, ce se manifestă prin acea ştiinţă de armoniza toate lucrurile. Numai Isus Hristos este capabil să aducă armonie în univers, să conducă la consens pe toate fiinţele create şi să aducă rezolvare pentru orice problemă ar putea apărea. Doar El a identificat soluţia pentru rezolvarea problemei păcatului, şi doar El a rezolvat-o împreună cu Tatăl ceresc. În continuare, se vorbeşte despre „tărie”, adică acea capacitate de realizare a oricărui lucru, indiferent de natura acestuia. Autoritatea omenească are putere prin faptul că sunt mulţi care contribuie la îndeplinire ei, dar autoritatea divină nu are nevoie de suportul altor persoane, ci ea însăşi are puterea de a se împlini, lucru ce s-a văzut în crearea lumii noastre. O astfel de tărie I-a fost recunoscută lui Hristos, prin realizarea celui mai extraordinar lucru: mântuirea omului.
Iar „cinstea, slava şi lauda”, la ce se referă de fapt? Cum le putem înţelege şi ce învăţătură putem avea?
Într-o altă traducere se spune „onoarea, gloria şi binecuvântarea” (King James Version), şi înţelegem astfel că toate fiinţele din ceruri recunosc demnitatea ce I-a fost conferită lui Isus Hristos alături de Tatăl Său. De asemenea, ele mărturisesc faptul că a fost dreaptă înălţarea Sa la această condiţie, după ce mai înainte abandonase tot ce avea pentru a putea deveni jertfă pentru păcat. Şi nu în ultimul rând, întreaga laudă sau binecuvântare, I se cuvine pentru tot ceea ce a realizat. Învăţătura practică pe care o putem desprinde stă în a aprecia, la rândul nostru, ceea ce a făcut Domnul Isus Hristos pentru noi şi să ne alăturăm chiar de acum corului de îngeri cereşti ce se închină Fiului lui Dumnezeu, recunoscându-I meritele unice şi vrednicia de excepţie.
Ce se poate spune despre răspunsul pe care îl dau toate fiinţele din ceruri şi de pe pământ la cuvintele exprimate de corurile îngereşti?
Răspunsul tuturor fiinţelor din ceruri şi de pe pământ constă într-o laudă adusă „Celui ce stă pe scaunul de domnie, şi Mielului”, adică deopotrivă lui Dumnezeu Tatăl şi Fiului Său preaiubit. Asistăm de fapt la o amplificare, asemenea unui ecou, a cuvintelor rostite de către îngeri, îmbogăţind şi extinzând conţinutul a ceea ce a fost anterior exprimat. Această revărsare a cuvintelor de laudă ne arată că de fapt, nu vom putea niciodată epuiza raţiunile pentru care putem să ne manifestăm recunoştinţa faţă de Dumnezeu, iar mijloacele de a face acest lucru nu vor fi niciodată suficiente. Acest răspuns este mai concis, dar valenţele sale se extind la scară universală, când se spune despre „lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor”. Prin aceste cuvinte, toate fiinţele din univers îşi exprimă dorinţa ca Dumnezeu să domnească peste întreaga creaţie, menţionând în mod specific pe Tatăl ceresc şi pe Domnul Isus Hristos.
De ce a fost necesară această precizare despre Tatăl din ceruri şi Fiul Său, Isus Hristos? Oare nu era clar de la început că Dumnezeu reprezintă autoritatea supremă în univers?
Lucrurile ar fi fost clare dacă nu ar fi intervenit apariţia păcatului, care la început a afectat o mare parte din îngeri, după care s-a extins pe pământ. Neascultarea de Dumnezeu, înseamnă de fapt răzvrătire împotriva Sa, un efort bine direcţionat de a nu-L mai recunoaşte ca fiind Creatorul şi Stăpânul de drept asupra a tot ce există. De aceea, era necesară o confirmare deplină atât din partea îngerilor, cei care au căzut iniţial în păcat, cât şi din partea fiinţelor de pe pământ, care au urmat pe această cale rea. Prin cuvinte de laudă, ambele categorii îşi exprimă acum credinţa pe care o au în faptul că numai Dumnezeu, adică Tatăl şi Fiul, este vrednic să conducă întregul univers.
Cum se leagă toate aceste lucruri de viaţa pe care o trăim aici, pe pământ? În ce sens suntem şi noi implicaţi în această dramă cosmică?
Implicarea noastră derivă din faptul că suntem urmaşii celor care deşi au avut parte de binecuvântarea lui Dumnezeu, totuşi au ales să se unească cu îngerii căzuţi, şi aici mă refer la Adam, Eva, precum şi la toţi oamenii care de-a lungul secolelor au contribuit la această decădere. Problema este că ne aflăm pe o cale a distrugerii, şi dacă nu vor fi luate măsuri hotărâte pentru schimbarea direcţiei vieţii, nu vom putea evita sfârşitul teribil ce va veni asupra tuturor celor răzvrătiţi, începând cu îngerii necredincioşi. Trecerea de la păcat la neprihănire trebuie să fie cel mai urgent lucru pe care îl avem de făcut, iar cultivarea laudei faţă de Dumnezeu se constituie ca un mijloc eficient în a ne conduce sub autoritatea Sa.
Obişnuinţa a făcut, ca de-a lungul timpului, oamenii să se laude unii pe alţii, sau să laude pe anumiţi conducători. În ce sens lauda lui Dumnezeu este diferită?
Dacă diferiţii mari conducători ai lumii au cules, sau au impus, aducerea de laude, în cazul lui Dumnezeu, El nu cere şi nici nu solicită în vreun fel un astfel de lucru. Nu înseamnă că Dumnezeu nu aşteaptă, sau nu se bucură când aducem laude Numelui Său, dar în nici un caz nu ne forţează. Până la urmă, atunci când lăudăm pe cineva, fără a fi un lucru izvorât din inimă, de fapt minţim în modul cel mai clar şi ne prefacem, ori aşa ceva nu este acceptabil înaintea lui Dumnezeu. Lauda trebuie să izvorască dintr-un cuget curat şi ea se bazează pe recunoaşterea a ceea ce a făcut Dumnezeu în istoria lumii, precum şi în vieţile noastre.
Cum putem cultiva deprinderea aducerii de laude la adresa lui Dumnezeu? Ce putem face în acest sens?
Cel mai simplu lucru care ne stă la îndemână este cel de a ne îmbogăţi conţinutul rugăciunilor, adăugând la început şi la sfârşit mai multe cuvinte de laudă, în genul celor pe care le-am studiat. La început prin copiere, ulterior prin îmbogăţire, vom ajunge să exprimăm prin cuvinte şi prin gânduri, lauda lui Dumnezeu şi a Domnului Isus Hristos. Vom constata în scurt timp că dispoziţia interioară va fi schimbată, fiindcă în loc să ne mai concentrăm pe noi înşine, sau pe problemele noastre, ne vom ridica atenţia minţii către Dumnezeu, către curţile cereşti. În plus, paleta de expresii pe care le utilizăm în rugăciune va începe să se îmbogăţească. Pot spune din experienţă, că prin intermediul acestui exerciţiu vom ajunge să ne îmbogăţim viaţa spirituală într-un mod substanţial şi vom putea cultiva o atitudine de permanentă laudă la adresa lui Dumnezeu.
În final, ce putem face pentru a-I aduce laude în mod constant lui Dumnezeu?
În primul rând, trebuie să ne propunem acest lucru, după aceea să definim un timp şi un loc în care să-L lăudăm pe Dumnezeu, iar în continuare, zilnic, să perseverăm, având la bază ceea ce studiem din Scriptură şi ceea ce experimentăm în viaţa noastră.
Rugăciune pentru a cultiva deprinderea de a-L lăuda pe Dumnezeu, precum şi pentru a studia Biblia şi propria viaţă, astfel încât să găsim tot mai multe raţiuni de a ne exprima recunoştinţa faţă de tot ceea ce-I datorăm Creatorului nostru.
De Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
