Vremurile din urma
2 Tim. 3:4 : „Sa stii ca in zilele din urma vor fi vremuri grele. Caci oamenii vor fi iubitori de bani, laudarosi, trufasi, hulitori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara evlavie, fara dragoste fireasca, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, neimblanziti, neiubitori de bine, vanzatori, obraznici, ingamfati; iubitori mai mult de placeri decat de Dumnezeu; avand doar o forma de evlavie, dar tagaduindu-i puterea.”
Omul “civilizat” este în genere înclinat să trăiască mai mult prezentul – prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic. Şi omul doreşte să trăiască acest prezent prin toate simţurile trupului, atât de rafinate de civilizaţia aceasta de care suntem aşa de mândri.
A mânca bine, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel un adevărat Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă de milenii. Ce va fi mâine, nu-l interesează pe acest om; poate să se frângă şi osia cerului! Ce va fi mâine, “vom trăi şi vom vedea.” Totul trebuie consumat acum, pe calea simţurilor însetate de puternice zguduiri; trebuie îndrumat către totala satisfacţie a pământului uscat şi neroditor din noi.
Gândurile mari, credinţele, dorul unei vieţi mai pure şi mai frumoase sunt ale poeţilor, ale visătorilor; omul “civilizat” nu are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentru că “nu umblă după himere.” Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri îşi duce viaţa numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.
Drama începe acolo unde prezenţa sa este activă. El retează elanuri, compromite credinţe, îngenunchează frumuseţea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinţa sa înrădăcinată atât de puternic într-un pământ care, şi el, refuză să-l primească.
Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic?!
Sunt oameni care din orice situaţie ştiu să scoată la lumină partea comică. Râsul în sine, sau judecat din punct de vedere moral, nu este de condamnat. E un lucru firesc al naturii noastre, având o înrâurire pozitivă asupra vieţii lăuntrice.
Trebuie făcută însă o deosebire care îndeobşte nu este luată în seamă. Sunt oameni care caută să picure cu acidul trufiei lor suferinţa şi umilinţa în faţa destinului nefericit al altora. Aici râsul nu mai are un sens creator. Oamenii se socotesc în genere prea deştepţi şi îşi hrănesc trufia din sufletele celor mai adânc încercaţi. Râsul în acest fel trebuie condamnat, pentru că are un sens negativ. Este ceea ce numim batjocură şi nimeni nu are dreptul de a se chema om dacă se simte bine când râde pe seama celor mai adânci şi umane dintre stările interioare ale fratelui său.
Există totuşi un alt fel de râs creator. E vorba de umor. Oamenii care sunt dăruiţi cu acest simţ al umorului sunt dintre cei mai buni. Râsul lor este pozitiv, este luminat. Râsul lor este o bucată din dorul nostru de viaţă.
Umorul este blând; batjocura este crudă. Umorul este uman; râsul batjocoritor este inuman. Inteligenţa este prezentă în umor, ca şi în batjocură, dar această aleasă însuşire a omului este aici curată, nu este pervertită, drăcească, cum e în al doilea caz.
In comunităţile omeneşti, întâlnim adesea un specatcol dintre cele mai triste. Oameni mai simţitori, mai curaţi şi mai blânzi sunt, de obicei, obiectul batjocurii celorlalţi, lipsiţi de aceste daruri.
De cele mai multe ori, bunătatea, care este strâns legată de simţirea aleasă şi de curăţie, este luată drept prostie. Lipsa de capacitate în a face răul şi a brutaliza este socotită drept o infirmitate morală şi deci obiect de batjocură. În om este o ciudată înclinaţie de a se distra şi de a exprima totodată trufia pe această cale.
Dar nu numai atât. Omul este înclinat adesea să creadă în desăvârşita sa putere: stăpân deplin pe pe soarta sa şi a semenilor, stăpân neîntrecut şi bun cârmuitor a toate. Este aici un sens întors şi tragic al vieţii morale. Omul cade adesea în mrejele mulţumirii de sine, în înţelesul închipuirii de sine. Trufia se naşte din această stare.
Trufia înseamnă o acordare de credit faţă de persoana noastră; e un fel de încântare până la autodivinizare. Aparent, trufia este tărie şi superioritate; în fond însă, această stare morală este slăbiciune şi decadenţă. Omul trufaş este un om suficient, un om cu orizontul strâmt. Omul trufaş dovedeşte o jalnică sărăcie spirituală; el duce o viaţă de mare platitudine şi întuneric.
Când apare trufia, căile marilor experienţe interioare, legătura cu izvoarele omeniei noaste, puterea de înnoire şi realizare nu mai sunt cu putinţă.
Încrederea în puterile noastre, în însuşirile proprii este absolut necesară unei vieţi rodnice, cu condiţia ca această încredere să nu treacă dincolo de limitele fireşti ale făpturii noastre neîmplinite.
Din lipsa de conştiinţă a omului s-a născut acestă stare de tristă suficienţă a vieţii morale care se exprimă prin trufie.
4. Poezie – minciuna
E ceasul mut
şi-adâncul e târziu;
la geam aud fâlfâituri
şi nu mai ştiu
dacă visez ori dacă e aievea
O pasăre măiastră
cu penele de aur
şi cu privirea-albastră
îmi dă târcoale
şi îmi atinge fruntea-n zbor,
cu-un susur la ureche
de tril fermecător…
Şi cum mă mai dezmiardă
în cuvinte!
Ce dulce ştie să m-alinte!
Şi cât de mult
îmi place s-o ascult;
şi vreau să-nvăţ
tot cântul ei de miere
şi viersul său de mângâiere!
Şi-ncet mă prind în basmul ei
şi cânt, şi răspândesc magie,
cu vorbe ce miros a tei…
Şi vad cum graiul meu celest
căi largi îndată îmi deschide
şi oamenii cum mă iubesc…
Iar astăzi lumea mult mă preţuieşte
şi simt în mine
inima cum creşte…
Însă din toate frazele-mi mieroase,
din laudele fabuloase,
nu e adevărată chiar nici una,
şi-acum văd clar
că cea care m-a fermecat
e chiar minciuna!
Oamenii nu pot trăi fără să mintă. Minciuna este o hrană zilnică, mai ales pe masa oamenilor “de sus.” Poleită cu nume de inteligenţă, diplomaţie sau alte meşteşuguri, minciuna cheamă, leagă şi dezleagă, preface şi, mai ales, farmecă. Minciuna ascunde totdeauna ceva; minciuna este perdeaua trasă deasupra crudelor, dar nu mai puţin frumoaselor adevăruri. Minciuna este prezentă în viaţa noastră nu numai pentru că sunt oameni mincinoşi, oameni care suflă continuu cuvinte rotunde şi subţiri ca băşicile. Ea este cultivată şi de o altă categorie, de cea a trufaşilor. Omului îi place minciuna, îi place să fie minţit. Spune cuiva un lucru adevărat! Spune-i direct tot ce crezi nedemn şi urât din gândul şi fapta sa. Vei culege imediat ura şi dispreţul. Spune-i minciuni plăcute care să-i satisfacă închipuirea de sine, spune-i vorbe goale, dar catifelate, şi vei culege sigur dragostea şi preţuirea sa.
Omul acesta civilizat, omul de care suntem atât de mândri, nu vrea să gândească, nu vrea să lupte, nu vrea să renunţe pentru a-şi întări făptura atât de goală şi nenorocită. El umblă acoperit de o strălucire asemănătoare aceleia din mlaştinile netulburate.
Ah! Omule, cum îţi mai miroase sufletul de la distanţă!
Omul cinstit supără; supără pentru că sfărâmă urâtul din preajma lui şi cutremură casele deprinderilor rele. Omul cinstit incomodează; incomodează, pentru că prezenţa lui nu cultivă florile urât mirositoare ale minciunii şi furtişagului. Climatul cinstei este aspru, este tare, de nu poate rezista orice făptură cu nume de om. Climatul cinstei cere forţă, cere eroism, cere despicarea lucrurilor până în esenţa şi sensul lor adevărat.
Pieptul plăpând al omului arareori rezistă marilor înălţimi.
Sunt oameni care dintr-o singură privire aruncă sentinţa: eşti vinovat. O deplină încredere în sine îi face să-şi acorde acest drept de a judeca pe alţii. Mulţi dintre noi suntem înclinaţi să condamnăm cu o uşurinţă pe care nimic din gândul şi din fapta noastră, nimic din făptura slabă nu o poate justifica. Oamenii cred că dacă au văzut sau au ascultat pe cineva în treacăt, îl pot judeca imediat şi fără greş. Stă aici o mare slăbiciune a firii noastre.
Omul este o fiinţă tainică şi nemăsurat de bogată; în ţesătura sufletului său pot sta lucruri de nimeni bănuite. Nici după cele mai lungi şi mai atente convieţuiri nu ne putem socoti în drept de a judeca pe altul. În fiecare dintre noi sălăşluiesc atîtea puteri şi slăbiciuni, atâtea frumuseţi şi lucruri urâte, încât cu greu am putea alege adevărul şi împărţi dreptatea. Numai o închipuire neîntemeiată despre natura făpturii noastre ne poate face să apucăm pe o cale atât de pripită şi inumană.
Cine îţi dă dreptul de a judeca pe altul? De unde această calitate supraomenească? Este cineva dintre noi fără de greşeală? În genere, omul este înclinat să fie foarte iertător faţă de sine şi foarte aspru faţă de alţii.
În faţa oamenilor care voiau să omoare cu pietre pe femeia păcătoasă, Isus a spus: “Cine dintre voi este fără de păcat să arunce cel dintâi cu piatra.” Oamenii, la auzul acestor cuvinte, s-au înspăimântat şi au dat cu toţii înapoi. I-a mustrat întrebarea.
Tainele sufletului omenesc, neputinţa noastră de ale pătrunde şi natura slabă, nu ne îndreptăţesc să ne ridicăm ca judecători. Judecătorul cel drept este numai Dumnezeu.
7. Poezie – bârfă
Câtă durere şi cât vai!
de-ai şti cât plâng, habar nu ai…
că tot observ câte o soră
venind la închinare
precum duminica la horă…
Nu sunt deloc invidioasă,
Dar cred că tot ar fi frumoasă
De nu s-ar mai găti atât
Şi de s-ar ţine mai din scurt…
O! Cât mă mai frământ în mine
Când văd că fratele nu-i bine
Şi văd cum strânge şi adună
Orice, dar nu pentru cunună!
Eu pur şi simplu nu mai pot
Povara singură s-o port
De-aceea-ţi spun, şi tot suspin
Şi nu e bârfă, e doar chin,
Când văd elanul tineresc
Cum se îndreaptă nefiresc
Tot înspre altceva mereu
Şi nicidecum spre Dumnezeu!
Îi vezi pe ceilalţi doi cum râd
Ţinându-se mereu de gât?
Cum îşi aruncă numai glume
Şi chiar priviri cu-un sens anume!
Eu nu mă ţin de clevetit,
dar cuplul e nefericit,
când el e-atât de încruntat
iar ea o ţine-ntr-un oftat…
Mi-e milă, doar, şi chiar aş vrea
Să le dau şi povaţa mea!
Dar încă mă mai simt mâhnită
Că nu-i frăţimea pregătită…
Şi inima adânc mă doare
Că fâlfâie în jurul meu
Chiar şi cuvinte bârfioare!
Muncitorul înlăturat, copilul şi bătrânul exploataţi, înţeleptul pedepsit, credinciosul prigonit: iată rezultatul judecăţii oamenilor. Oamenii aceştia care sunt aşa de aspri cu alţii şi aşa de iertători cu ei înşişi. O tristeţe amară te cuprinde, omule bun şi drept. E multă nedreptate în preajma noastră, avem conştiinţa ei şi nu ne străduim să o înlăturăm. După atâta vreme de luptă, pentru mai multă omenie, nedreptatea apare drept ceva cu totul nedemn. Şi totuşi, ea umblă sângerând pretutindeni.
Sunt oameni care au întâlnit-o mereu de-a lungul vieţii, dar nu o pot accepta, nu se pot deprinde cu ea. Sunt alţii care o acceptă cu resemnare, iar alţii, cei mai primejdioşi, o produc în mod conştient. Cine îşi înţelege sensul luptă împotriva ei.
Nedreptatea vine din substratul negativ al fiinţei noastre. Dreptatea vine frântura de cer pusă în plămada originară a omului.
Omul adevărat, omul bun păstrător al omeniei, nu se răzbună niciodată. A răspunde la rău cu rău este dovadă de slăbiciune. A răspunde la rău cu bine este dovadă de tărie şi superioritate. Un om îşi alege mijloacele. El nu cultivă răul pentru că a fost dăruit cu rău. El smulge vieţii orice fărâmă de lumină.
Ai în faţă un mişel. Poţi fi sigur de aceasta, totuşi nu eşti îndreptăţit să-l alungi sau să-l loveşti. Poartă-te bine; umblă frumos cu el. Omul nu este întotdeauna pe deplin ticălos. În cel mai umbrit şi apăsat suflet mai stăruie uneori un sâmbure al binelui. Purtarea ta bună poate aduce la viaţă o făptură nouă, până atunci doborâtă. Conştiinţa lui încărcată de piatra cu care te-a lovit ieri poate fi trezită, poate fi uşurată. Mâna ta caldă, mângâierea plină de dragoste pot să sfărâme urâtul din el şi să-şi dea seama, ruşinat, de ce a făptuit ieri.
Aşa apare lepădarea de un trecut urât şi începe o viaţă nouă, străbătută de razele unui îndemn mereu spre bine. La omul cel mai căzut poţi avea bucuria celor mai frumoase însuşiri. Atunci când omul nu este căzut în ireparabil, dar chiar şi atunci, leacul adevărat este acela al bunătăţii, al îndemnului curat. Omul se tămăduieşte cu iertare, cu dragoste, cu mângâiere.
Cei ce trăiesc din darurile pământului au privit întotdeauna sărăcia ca pe o ruşine. Înţelesul vieţii lor fiind asigurarea de bogăţii materiale, tot ceea ce nu se putea preţui în bani, semn desăvârşit al avuţiei, nu era luat în seamă. Banul îţi dă dreptate, banul îţi dă putere şi mărire, banul îţi dă bucurie şi armonie. Măsura tuturor lucrurilor este banul.
Omul sărac, sărac de haine, de bani, de aur, omul sărac al lumii avute şi bogate, al lumii sărace, omul neîmpovărat cu sacii pământului a fost întotdeauna exploatat, umilit, alungat, uitat ca o cârpă prin ungherele vieţii de bogăţie şi petrecere.
Sărăcia din lene şi din nepricepere este un păcat şi o suferinţă. Sărăcia din neputinţă este o ruşine; dar sărăcia din dragoste şi spre lauda lui Dumnezeu este un titlu de nobleţe.
Omul bogat este temător, este laş, este crud. El trăieşte numai în grijă şi în apărare. Fiecare lucru îl robeşte, fiecare faptă îl consumă. Orizontul său de viaţă este îngust, lucrurile sale sunt sterpe. Omul bogat de bani şi de averi materiale are înfăţişarea unui animal speriat. Face răul fără putinţa de a face binele; răul din rău, răul care apără răul.
Omul sărac al pământului şi bogat al cerului se bucură din plin, trăieşte din plin, ca mărturie a vieţii desăvârşite. Cel ce are libertatea păsărilor şi voioşia florilor, cel ce crede şi vede dincolo de gardul ogrăzii cu hambare, cel ce se roagă şi forţează viaţa să sporească în darurile sale nepieritoare, omul sărac al lui Isus este acela care va birui până la sfârşit.
11. Poezie – schimbare
Iartă-mă, Doamne,
că-n marea mea îndrăzneală
m-am crezut stâncă;
am încercat să-nfrunt furtuna
şi lutul din mine
s-a surpat.
şi în abisul nou creat
parcă un nor mai aspru vine…
Iartă-mă, Doamne,
că-n marea mea mulţumire,
m-am socotit un bob de aur
în lada Ta cu giuvaeruri…
dar în a Golgotei lumină,
am constatat
că preţiosul meu metal
nu e decât o tinichea
împresurată de rugină…
Şi-acum…
cu întunericul mă lupt,
însă războiul este dur,
când răul zace-n trupul meu
şi când părtaşul la păcat
sunt însumi eu…
Însă Îţi mulţumesc, Isus,
că duci tot greul pentru mine,
de când la Tine am venit, umil,
şi de când sângele vărsat pe cruce
îmi curge mie-acum, în vine…
Răul este prezent în viaţa omului; prezent cu profunzimi şi distanţe greu de frânt. Răul apasă greu pe umerii noştri, dar nu definitiv, fără putinţă de ieşire. Totul este în a-şi câştiga calea şi puterea. Răul vine din păcat. Binele vine din răscumpărare. Omul trebuie să ştie acest lucru şi să întindă pasul cuceririlor. Recunoaşterea slăbiciunii sale este primul semn de tărie, iar descoperirea luminii din el este primul act de cucerire.
Omul nu este nici diavol, după cum nu este nici înger; căderea sa nu înseamnă definitivă condamnare, aşa după cum ridicarea sa nu înseamnă angelism. Răscrucea în care este aşezat şi drama izvorâtă din această aşezare fac din om chinuita şi frumoasa făptură a lui Dumnezeu.
Cineva face răul din întâmplare sau lucid. Aşa este construită făptura lui. Binele nu-I este închis; ceasul frumuseţii şi eliberării nu îi este alungat. E necasară însă o luptă înnoitoare, o luptă de mare curaj şi dragoste; aşa poate veni îndreptarea, înviarea sufletului căzut.
Răul prezent în noi poate fi preschimbat în metal preţios. Dumnezeu întrupat a venit în veac să spijine această minune a naşterii din nou. Omul poate deveni mereu bun, mereu curat şi tare; totul este ca el să îşi poată aşeza punţile frumuseţii.
Sursa: http://programetineret.ro
