În Anglia secolului al XVII-lea, mulţi copii cu părinţi anglicani nonconformiști au experimentat teroarea persecuţiei. În aceste povești, rar relatate, de suferinţă loială, putem descoperi rădăcinile firave ale acceptării sociale tot mai mari a unei idei noi: toleranţa religioasă.
Libertatea religioasă în tradiţia anglo-americană își are originile în secolul al XVII-lea, dar a apărut doar în condiţiile războiului și persecuţiei religioase. În această perioadă, pentru prima dată din Antichitatea clasică, s-a manifestat diversitate religioasă autentică în Anglia. Majorităţii protestante și minorităţii catolice li s-au adăugat un număr tot mai mare de puncte de vedere protestante concurente, care în cele din urmă au evoluat spre versiunile predecesoare ale unui asortiment modern de baptiști, congregaţionaliști, prezbiterieni și unitarieni, precum și „Societatea prietenilor” sau quakerii.
Dar, abia la sfârșitul secolului menţionat, diversitatea de opinii și practici în religie a primit aprobare oficială, chiar dacă limitată, atunci când Parlamentul a adoptat Actul de toleranţă din 1689. În cea mai mare parte a secolului, cei care s-au opus poziţiei bisericii oficiale s-au luptat pentru libertatea de a-și practica credinţa, la început literalmente cu sabia în mână, iar mai târziu asumându-și rolul de martori credincioși chiar și când erau ameninţaţi cu închisoarea.
Printre cei care și-au păstrat credinţa în mod pașnic, în ciuda pedepselor dure, s-au numărat și copii. Familii întregi de credincioși, dar și indivizi independenţi, au fost ţinte ale represiunii; băieţi și fete, bărbaţi și femei au trebuit să facă faţă sancţiunilor unui stat oprimant.
În mod remarcabil, tinerii, la fel ca adulţii, au rămas adesea fermi pe poziţie în faţa maltratării fizice și psihice neobosite. Rezistenţa lor a fost extraordinară, deoarece, chiar și după standardele unei societăţi bine structurate, ierarhizate, copiii au fost îndoctrinaţi să accepte autoritatea. Încă de la o vârstă fragedă, „copiii au avut parte de îndemnuri susţinute de a se supune.”[1] Cu toate acestea, pe măsură ce adulţii au pus tot mai des la îndoială poziţiile religioase tradiţionale la mijlocul acelui secol, copiii au început să facă și ei la fel.
Regimul de intoleranţă
Pentru o scurtă perioadă de timp după executarea regelui Carol I în 1649, a luat avânt diversitatea de opinii în materie de religie. Oliver Cromwell, Lord Protector al Marii Britanii din 1653 până la moartea sa, în 1658, s-a opus puternic tuturor formelor de persecuţie religioasă.[2]
Sub conducerea sa, sectele protestante s-au bucurat de o libertate religioasă fără precedent și chiar dacă antitrinitarienii (precursori ai unitarienilor de mai târziu), „Prietenii” (quakerii) și romano-catolicii s-au confruntat cu restricţii oficiale, aceștia au suferit mai puţine persecuţii decât în epocile anterioare sau viitoare. Odată cu restaurarea monarhiei în 1660, a început însă cel mai amplu și mai terifiant regim de persecuţie religioasă din istoria Angliei.
Parlamentul a adoptat o serie de legi care au avut drept scop înăbușirea tendinţelor nonconformiste: Legea corporaţiilor (1661), Legea uniformităţii și Legea Quakerilor (1662), Legea adunărilor (1664) și așa-numita Lege a celor cinci mile (1665). Acestea făceau ilegale adunările religioase, altele decât cele ale bisericii oficiale, și stabileau sancţiuni dure pentru cei care se închinau cum îi îndemna propria conștiinţă, mai degrabă decât cum dictau monarhia și Parlamentul.
De asemenea, aceste legi prevedeau sancţiuni împotriva celor care, chiar dacă se conformau în practică riturilor Bisericii Anglicane, nu acceptau că regele avea un rol suveran în chestiuni religioase. Deși legile respective nu au fost aplicate la fel de dur în întreaga ţară și cu toate că nici diferitele culte nu au fost persecutate la fel de consecvent, între anii 1660 și 1689 dizidenţii au fost condamnaţi la sărăcie, închisoare și nefericire.
Victimele fără glas
În timp ce părinţii își doreau libertatea de conștiinţă și de mod de închinare, copiii lor deveneau inevitabil victime ale reacţiei bisericii și statului. Mulţi îndurau traiul sub presiunea de a trebui să păstreze secrete locurile de întâlnire ale adunărilor ilegale, de a se închina, în cuvintele istoricului baptist E.A. Payne, în „case părăsite… în pivniţe [și] hambare” sau de a sta de pază „pentru a semnala iminenţa pericolului arestării”.
Sentimentele copiilor baptiștilor de ziua a șaptea din Londra pot fi înţelese numai dacă ne gândim că unul dintre pastorii lor, John James, a fost arestat în 1661 și executat brutal prin spânzurare, înecare și sfârtecare.[3] În anii 1730, un prezbiterian își amintea cum, la începutul anilor 1660, tatăl său a fost frecvent „forţat să se deghizeze și să se ascundă în văgăuni”, putând rareori să rămână prea mult timp într-un singur loc, și povestea că „prima chestiune de interes public de care am fost conștient” a fost un val de arestări al puritanilor și romano-catolicilor în 1678.[4] Cu toate acestea, copiii minorităţilor religioase din Anglia nu au fost nevoiţi să facă faţă doar tensiunii psihologice.
E adevărat că, teoretic, cei sub 16 ani nu puteau fi arestaţi legal. Modul de elaborare a Legii adunărilor, care declara ilegală orice reuniune religioasă formată din mai mult de cinci persoane cu vârsta de 16 ani sau mai mare și care nu făceau patrte din aceeași familie, arată că aceasta le era adresată adulţilor. Dar aceste întâlniri ilegale aveau de obicei loc pe proprietăţi private, iar copiii participanţilor erau deseori prezenţi și astfel deveneau și ei părtași la soarta adulţilor.[5]
Cei arestaţi erau consideraţi în general „fanatici religioși… ale căror acţiuni afectau ţara atât din punct de vedere social, cât și din punct de vedere politic” și, prin urmare, reprezentanţii legii nu erau foarte preocupaţi de ceea ce se întâmpla cu copiii deţinuţilor.[6]
De exemplu, la data de 7 decembrie 1662, o întâlnire a quakerilor în Worcestershire a fost întreruptă de o patrulă de miliţieni.[7] Locotenentul în comandă le-a cerut celor prezenţi să se disperseze imediat și, când unul dintre ei, Robert Baylis, nu s-a mișcat din loc, „locotenentul a scos brusc sabia din teacă, la care soţia numitului Baylis, care era însărcinată, a fost atât de îngrozită încât a pierdut sarcina și a fost în mare pericol să-și piardă și viaţa”. În mod similar, la 17 iunie 1665, autorităţile din Northamptonshire nu au arătat „niciun interes faţă de soarta copiilor” a 11 femei ridicate de la o întâlnire a Prietenilor din satul Findon.
Una dintre ele „era gravidă; alta avea un copil care sugea la sân și mai erau mai multe văduve sărace, având în grijă copii mici.” Chiar și așa, participantele au fost amendate sever și închise timp de șase săptămâni. În Bedfordshire, informatorii au luat legea în propriile mâini, atacând-o pe Sarah Baker, doar pentru că era quaker. În ciuda faptului că avea doi copii bolnavi, aceștia i-au distrus „puţinele articole de uz casnic”, inclusiv oala în care fierbea lapte pentru copii. În Cheshire, mai multor văduve ale quakerilor li s-au confiscat bunurile de uz casnic, „până la cea din urmă tigaie în care puteau să pregătească de mâncare copiilor”.
Suferinţa copiilor în aceste cazuri, atât a celor nenăscuţi încă, cât și a celor născuţi, a fost neintenţionată, un rezultat al persecuţiei îndreptate împotriva adulţilor. Cu toate acestea, odată cu intensificarea persecuţiei împotriva dizidenţilor, copiii nu doar că au asistat din ce în ce mai mult la persecuţie, ci au fost obligaţi să o sufere pe propria lor piele.
Credinţa perseverentă
Unii au suferit pur și simplu din cauza principiilor părinţilor lor, suportând oprobriul vecinilor și colegilor. În 1671, 10 băieţi din familii baptiste au fost expulzaţi de la Școala Roysse, Abingdon. Un copil de quakeri, de 8 ani, Thomas Chalkley, a fost bătut cu pietre în timp ce mergea la școală. „Oprobriul, bătaia și ţinerea sub urmărire au devenit forme obișnuite de terorizare a copiilor dizidenţilor.”
Majoritatea au suportat însă persecuţia deoarece au participat activ la manifestarea credinţei familiei lor. Întrucât persecuţia nu a reușit să pună capăt diversităţii religioase, copiii prezenţi la slujbele bisericești clandestine au fost din ce în ce mai expuși diferitelor forme de maltratare.
„Oprobriul, bătaia și ţinerea sub urmărire au devenit forme obișnuite de terorizare a copiilor dizidenţilor.”
În 1662, doi băieţi din familii de quakeri, de 13 și 16 ani, se numărau printre cei ridicaţi de la adunarea din Mile End, în Londra, și ţinuţi timp de două ore în celulele din închisoarea Bridewell. În același an, Rachel Fell, în vârstă de 11 ani, se afla în boxa condamnaţilor, lângă mama ei judecată pentru că era quaker.
Unii persecutori vizau direct copiii prin acţiunile lor. Deși legea formula clar interdicţia potrivit căreia copiii cu vârsta sub 16 ani nu puteau fi judecaţi sau închiși, dispoziţiile legale au fost adesea ignorate. La Reading, în Berkshire, copiii quakerilor au suferit de pe urma lui William Armourer, judecător de pace sprijinit de regele Carol al II-lea. După ce o adunare a fost întreruptă la 22 mai 1664, Armourer a lovit cu bastonul și a ameninţat copiii prezenţi cu închisoarea, „dacă vor mai veni acolo”.
Luna următoare, acesta „a lovit un băiat care nu împlinise încă vârsta pentru a putea fi supus la represalii [adică de șaisprezece ani], cu un baston și l-a tras de nas, astfel încât nasul i s-a umflat foarte rău”. Pe 6 noiembrie, descoperind copii care își organizaseră propria adunare secretă într-un hambar, fără adulţi, a ordonat ca aceștia să fie prinși și maltrataţi: „unii au fost împunși cu un toiag, având un fier ascuţit la capăt, astfel încât carnea lor ajunsese numai o rană vineţie”, iar alţii „au fost înţepaţi cu ace groase”.
O lună mai târziu, găsindu-i din nou pe aceiași copii implicaţi într-o întâlnire, i-a ameninţat cu bătaia. William Penn, care a declarat că Armourer era „întotdeauna cu armura pe el în slujba diavolului”, a mai amintit că „pentru amuzamentul propriu și pedepsirea strașnică a copiilor, el [le turna] apă rece ca gheaţa pe gât”.
În august 1666, trei fete de quakeri, Lydia Herfant, Mary Kent și Sarah Kent, au fost amendate fiecare cu un șiling și trimise la închisoare, „unde au petrecut mult timp”. La 5 iunie 1680, șase copii cu părinţi quakeri au fost aduși în boxa acuzaţilor în Bristol, în timp ce mai multe fete au fost ameninţate cu aceeași pedeapsă. În plus, băieţilor li s-au confiscat pălăriile și nu le-au fost returnate mai mult timp – ca o pedeapsă pentru obiceiul lor de a refuza să-și scoată pălăriile în faţa autorităţilor. În total, aproximativ 30 de copii au fost implicaţi în incident.
În august 1666, trei fete de quakeri au fost amendate fiecare cu un șiling și trimise la închisoare, „unde au petrecut mult timp”.
Doi ani mai târziu, Bristol, cel de-al doilea oraș ca mărime din Anglia, a fost din nou scena unei persecuţii brutale – și de această dată susţinute – a copiilor quakerilor. Pe 11 iunie, șapte copii au fost închiși în închisoarea Bridewell din oraș, dar în ciuda acestui fapt și a întemniţării tuturor adulţilor, copiii, din propria voinţă, au continuat să se întâlnească în mod regulat în următoarele câteva luni, „suferind cu răbdare, din acest motiv, multe abuzuri”.
La întrunirile trimestriale din Bristol, din 16 iulie, judecătorul Tilly „a ţinut cinci dintre băieţi în boxa acuzaţilor timp de trei sferturi de oră. O săptămână mai târziu, opt băieţi au fost supuși judecăţii două ore și jumătate.” În august, Tilly însuși, „înarmat cu un băţ, i-a bătut pe mulţi dintre copii, dar aceștia au suportat totul cu răbdare și veselie”. Bătăile au fost reluate trei zile mai târziu, de data aceasta cu un băţ din os de balenă, iar Tilly a trimis patru băieţi la închisoarea Bridewell. Aceștia au fost eliberaţi în aceeași noapte sub ameninţarea altor biciuiri, dacă ar continua să se întâlnească.
Te-ar putea interesa și:
La 13 august 1682, un flăcău a fost luat în vizor de John Hellier, un persecutor notoriu. În cuvintele unui istoric, Hellier a fost „cel mai activ și mai nemilos dușman al nonconformiștilor” din zonă; contemporanii l-au numit „«Hellier cel crud» și [au descris] «furia diabolică» a acestuia împotriva quakerilor”. Deși era avocat, nicio reglementare legală nu l-a ţinut pe loc: „l-a bătut peste cap pe Joseph Kippin, un băieţandru, până când acesta a ajuns la un pas de moarte; și a trimis unsprezece băieţi și patru fete la Bridewell”. Cu toate acestea, copiii încă nu dădeau semne că s-ar supune ameninţărilor sau mijloacelor de persuasiune și perseverau cu încăpăţânare în credinţa lor.
Răspunsul autorităţilor din Bristol a fost să crească nivelul persecuţiei. În dimineaţa zilei de 27 august, șase băieţi au fost trimiși la infama închisoare Newgate din Londra. Trei luni mai târziu, doi dintre ei, fraţii Watkins – Joseph, de 14 ani, și Samuel, de 11 ani – erau încă închiși la Newgate, la fel și două fete aflate la adolescenţă, Mary Gibbons și Joanna Taylor. În Bristol, opt fete de quakeri cu vârste de la 8 la 12 ani se aflau închise la Bridewell. Alţi treisprezece copii au fost trimiși în închisorile Newgate și Bridewell în septembrie 1682. Cei care au rămas în Bristol și nu au fost închiși au fost supuși unor abuzuri psihice și fizice suplimentare.
Martorul transformator
Una peste alta, așa cum observă un cercetător în domeniu: „Povestea copiilor persecutaţi este o relatare tragică a durerii provocate tinerilor, totuși copiii știau care putea fi preţul credinţei lor și erau pregătiţi să îl plătească”. [8] Dar oare suferinţele și statornicia tinerilor quakeri, baptiști și ale altor dizidenţi pot avea o semnificaţie mai largă?
Răspunsul este da, pentru că toţi aceștia au contribuit la crearea climatului în care Legea toleranţei a devenit posibilă. Semnificaţia acesteia nu trebuie exagerată. Legea a acordat o libertate relativă și numai confesiunilor protestante. Romano-catolicii și unitarienii au fost excluși, în timp ce baptiștii, congregaţionaliștii, prezbiterienii și quakerii au suportat mai departe persecuţia informală, în secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, a fost un prim pas esenţial – dar de ce a fost făcut, oare?
Așa cum a susţinut recent John Coffey, un istoric al fenomenului toleranţei, opinia răspândită conform căreia susţinătorii deismului, scepticismului și secularismului sunt responsabili în principal de apariţia toleranţei religioase este o eroare.
Gânditori precum Baruch Spinoza și Thomas Hobbes au simţit că unitatea confesională a contribuit la unitatea politică și, prin urmare, au susţinut că un monarh ar putea impune conformarea tuturor la o credinţă unică – nu le păsa în mod deosebit care, deoarece pentru ei argumentele nu erau despre ceea ce era corect, ci despre ce era oportun. Acest cinism a constituit un mediu de opinie străin de oamenii obișnuiţi, adesea simpli, care refuzau să facă ceea ce se aștepta de la ei prin consensul biserică-stat din Anglia secolului al XVII-lea. În schimb, aceștia au continuat să creadă și să acţioneze așa cum le dicta conștiinţa – așa cum credeau ei că este corect.
Această capacitate de rezistenţă a nonconformiștilor și a dizidenţilor în faţa represiunii a fost esenţială. Odată ce a devenit clar că acești dizidenţi nu vor dispărea și nu se vor conforma, anglicanii obișnuiţi s-au confruntat cu perspectiva de a întemniţa, biciui și chiar de a executa permanent oameni care erau, în cele mai multe privinţe, cetăţeni de nădejde și cu care erau de fapt de acord în ceea ce privește majoritatea doctrinelor teologice. Era vorba însă despre un viitor pe care îl repudiau.
Anglia a făcut primul pas către libertatea religioasă nu pentru că susţinătorii iluminismului radical au convins naţiunea britanică să abandoneze religia, ci mai degrabă pentru că un popor creștin a decis că ostracizarea semenilor pentru diferenţe de opinie, chiar și în ceea ce privește punctele esenţiale ale doctrinei, era o atitudine necreștină.[9] Au ajuns să fie de acord, chiar dacă inconștient, cu esenţa învăţăturii quakerilor rezumată într-o exprimare devenită clasică: „Calităţile creștine contează mult mai mult decât dogmele creștine.”[10]
Una peste alta, așadar, copiii persecutaţi ai Angliei de la sfârșitul secolului al XVII-lea constituie un subiect demn de interes din mai multe motive. Sunt exemple istorice ale atitudinii răbdătoare și pașnice în faţa brutalităţii persecutorii. Aceștia ilustrează, de asemenea, un punct al dezbaterii de o importanţă constantă: că represiunea, odată iniţiată, poate urma un curs propriu, ducând la oprimarea și pedepsirea chiar și a celor care urmau, iniţial, să fie excluși din cadrele persecuţiei. „Persecuţia limitată” reprezintă probabil întotdeauna o contradicţie în termeni.
Dorinţa copiilor englezi de la sfârșitul secolului al XVII-lea de a-și afirma credinţa în faţa brutalităţii un factor de bază în eventuala schimbare a opiniei publice.
În plus, însă, martorul fidel al copiilor nonconformiști din Anglia în timpul domniei lui Carol al II-lea și a lui Iacob al II-lea a contribuit la modelarea și la schimbarea punctelor de vedere mai largi ale societăţii cu privire la persecuţie și toleranţă. Căci cum ar putea fi bătuţi și închiși niște bieţi copii și acest fapt să fie vreodată în concordanţă cu învăţăturile lui Hristos? Este de remarcat de asemenea că, ceva mai târziu în 1682, când nemilosul John Hellier a apucat un băieţel de 4 ani „în mod brutal de braţe”, „ridicându-l de la pământ” și strigându-i ameninţător „Ticălosule… nu mai ai ce căuta la întâlnire”, „spectatorii îngroziţi” l-au oprit. Duritatea persecutorilor începea să le discrediteze acestora eforturile.[11]
Dorinţa copiilor englezi de la sfârșitul secolului al XVII-lea de a-și afirma credinţa în faţa brutalităţii lipsite de orice sensibilitate și deseori bine calculate a devenit, astfel, un factor de bază în eventuala schimbare a opiniei publice, ceea ce a dus la respingerea persecuţiei și la adoptarea oficială a toleranţei religioase în 1689. Suferinţa fizică și angoasa mentală care erau suportate de tinerii membri ai familiilor dizidente au contribuit la instituirea garanţiei că, în cele din urmă, oamenii de toate vârstele din Marea Britanie și din America de Nord se vor bucura, în timp, de o deplină libertate religioasă.
