Atunci când nu ne mai rămâne decât Dumnezeu, iar El tace, avem nevoie de credinţa care rezistă chiar și atunci când resursele noastre ajung la capăt, chiar și când ne simţim uitaţi de inima Lui.
„Nu-mi mai doresc să fiu în altă parte. Nu mai aștept să se întâmple nimic; (…) nu mă mai uit după colţ sau după următorul deal. Sunt aici, acum.” Sunt cuvintele personajului C.S. Lewis (din filmul Tărâmul umbrelor) care celebrează, așa cum poate, ultimele zile fericite petrecute cu soţia, înainte ca boala cruntă de care aceasta suferă să revină în forţă.
E dificil să sorbi bucuria din căușul prezentului fără să tragi cu ochiul la capitolul viitor, atunci când, deși nu știi totul despre el, știi totuși îndeajuns cât să ţi se ciobească bucuria. După cum este dificil să te încrezi în Dumnezeu în mijlocul furtunii, să rămâi ascuns în El, când fiecare părticică din tine strigă să fie evacuată din acest decor terifiant.
Bolile fără leac, șomajul, accidentele de mașină, copiii care o iau pe drumuri greșite, divorţul, relaţiile abuzive, pierderile financiare sunt doar câteva dintre crizele în care ne trezim încorsetaţi la un moment dat (în timp ce, pe fundal, rulează știrile despre război, pandemie, inflaţie sau dezastre naturale, amplificând problemele individuale).
Poate că ne aflăm într-o etapă frumoasă, calmă, promiţătoare a călătoriei noastre, dar, inevitabil, vom intra și pe un drum accidentat, fără indicatoare. Unul în care viaţa ni se sparge în mii de bucăţi, visele noastre se fac ferfeniţă, iar criza pare să fi devenit umbra noastră pentru o vreme (de neîndurat de) lungă. Cum reușim să ne păstrăm credinţa, chiar și în miezul situaţiilor fără speranţă?
Rugăciunea care deschide cerul
„Mii, zeci de mii de rugăciuni pot să se înalţe la Dumnezeu înainte de a veni de la El un răspuns deplin”, dar, oricât de încercate i-ar fi credinţa și răbdarea, cel care se încrede în ajutorul divin nu va fi dat de rușine, scria George Müller. Omul care a îngrijit peste 10.000 de orfani bizuindu-se doar pe rugăciune mărturisea că nu privește decât spre Dumnezeul cel viu pentru împlinirea numeroaselor nevoi materiale de care era asaltat.
În 1874, întreţinerea celor 2.200 de orfani din cele cinci așezăminte construite deja reclama uriașa sumă de 1.100.000 de lire pe an. Notând în jurnalul său imposibilitatea de a obţine prin mijloace proprii această sumă, Müller adăuga că inima lui este plină de pace, chiar de-ar fi trebuit să retrăiască vremurile de criză în care a așteptat de la zi la zi și chiar de la masă la masă intervenţia lui Dumnezeu.
Credinţa care rezistă peste veacuri
La moartea lui George Müller, ziarele au recunoscut că lucrarea sa a avut un caracter supranatural sau cel puţin unul care merita o analiză mai amănunţită, în încercarea de a elucida resorturile unei misiuni imposibile, dar încheiate cu succes. Întrebându-se cum a fost posibilă o astfel de minune altfel decât prin credinţă, așa cum susţinuse o viaţă întreagă Müller, ziarul Liverpool Mercury concluziona că „faptele rămân fapte” și că „nu este corect din punct de vedere știinţific să se diminueze evenimente istorice pentru simplul motiv că pare prea dificil să li se găsească o explicaţie”.
„Dumnezeu are un cer plin de binecuvântări pe care vrea să le reverse asupra acelora care Îl caută stăruitor, cerând acel ajutor pe care numai El îl poate da.”
Într-un secol al scepticismului, viaţa acestui om „a atins o asemenea treaptă a miracolului încât pare incredibilă”, avea să scrie Daily Telegraph. Müller nu greșise în raţionamentul său: obișnuia să se bucure în mijlocul greutăţilor insurmontabile, convins că, atunci când va veni, izbăvirea va purta semnătura de necontestat a intervenţiei divine.
„Dumnezeu are un cer plin de binecuvântări pe care vrea să le reverse asupra acelora care Îl caută stăruitor, cerând acel ajutor pe care numai El îl poate da”, scrie autoarea creștină Ellen White.
Problema cu care ne confruntăm însă este aceea de a ne menţine credinţa atunci când răspunsul la rugăciune întârzie sau nu vine în forma în care ne-am fi așteptat. Există mai multe teste ale credinţei prin care Dumnezeu îngăduie să trecem, punctează autorul creștin Eric Ludy:
- Dumnezeu pare să tacă, ignorându-ne cererile (deși alţii primesc răspuns), în timp ce suntem în pericol sau în mijlocul unei nevoi stringente;
- Dumnezeu pare să ne fi uitat;
- Furtunile prin care trecem par mult prea puternice pentru a fi biruite;
- Testul final, când Dumnezeu pare să fi dat greș (așa cum li s-a întâmplat ucenicilor, atunci când, în ciuda speranţelor luminoase pe care le aveau despre misiunea lui Mesia, Iisus S-a lăsat prins, torturat și crucificat).
Pentru cel care vrea să creadă, tăcerea divină este un test foarte aspru, scrie profesorul Roberto Badenas, adăugând că nu-L putem judeca pe Acela care este întruchiparea dragostei și înţelepciunii după intervenţia sau tăcerea din situaţiile de criză în care ne aflăm. Atunci când Îl invităm, ca și ucenicii în drumul lor spre Emaus, să rămână cu noi, prezenţa Sa devine soluţie pentru toate limitele și durerile noastre.
Așteptând cu răbdare și speranţă
Scriind despre modul în care se armonizează mișcările acrobaţilor la trapez, scriitorul Henri Nouwen se oprește asupra momentului în care săritorul rămâne pentru o clipă în aer – e prea târziu să mai apuce din nou trapezul, dar e prea devreme să fie prins de către colegul său, așa că, pentru un moment, sarcina lui e să aștepte. Pornind de la această ilustraţie, scriitorul creștin John Ortberg vorbește despre momentele critice în care simţi că te-ai desprins de orice altă ancoră, dar nu vezi mâna lui Dumnezeu care te prinde, motiv pentru care așteptarea devine greu de îndurat.
Așteptarea este o disciplină a vieţii spirituale care dezvăluie mai mult decât oricare alta calitatea credinţei noastre.
Prima condiţie pentru a-L aștepta pe Dumnezeu este umilinţa, pentru că a aștepta ceva reprezintă, în sine, recunoașterea faptului că nu deţinem controlul, explică Ortberg. Așteptarea este o disciplină a vieţii spirituale care dezvăluie mai mult decât oricare alta calitatea credinţei noastre, punctează autoarea creștină Elisabeth Elliot, explicând că a aștepta nu e totuna cu a nu face nimic.
De fapt, Psalmul 37 creionează câteva dintre elementele acestei activităţi ascunse (încrederea în Domnul, locuirea în ţară și facerea binelui, a face din Domnul desfătarea inimii, încredinţarea soartei în mâna Domnului, tăcerea/supunerea înaintea Lui). Elliot credea că așteptarea este cea mai mare sarcină care i s-a încredinţat vreodată unui creștin și că ea presupune încrederea că Dumnezeu ne va purta de grijă și ne va conduce în cel mai bun mod posibil.
De fapt, așteptarea și credinţa sunt atât de înlănţuite în raportul biblic, încât uneori se substituie, observă Ortberg. Avraam așteaptă două decenii și jumătate împlinirea făgăduinţei legate de nașterea fiului său. Poporul Israel așteaptă 400 de ani eliberarea de sub robia egipteană. Simeon a așteptat o viaţă întreagă nașterea lui Mesia cel promis. Încercând să răspundă la întrebarea despre necesitatea așteptării în condiţiile în care tânjim cu toată fiinţa ca Dumnezeu să ne răspundă acum, Ortberg remarcă faptul că ceea ce El lucrează în noi în timpul acestei așteptări este cel puţin la fel de important ca lucrurile care așteptăm să se întâmple.
Putere din Cuvânt
Departe de a fi o colecţie de slove moarte, Cuvântul lui Dumnezeu este „viu și lucrător” (Evrei 4:12), ne asigură apostolul Pavel. Biblia conţine nenumărate promisiuni pe care Dumnezeu ni le face în vreme bună și în timp de restriște, pentru viaţa de acum și pentru cea viitoare. Pentru a beneficia în mod real de aceste promisiuni este însă nevoie să accedem la puterea din interiorul lor, subliniază autorul creștin Mike Jones, explicând cum putem face trecerea de la simpli lectori ai Cuvântului la beneficiarii făgăduinţelor divine.
Chiar dacă există putere în interiorul cuvintelor lui Dumnezeu, noi nu beneficiem de ele până când nu reușim să eliberăm această putere, exact așa cum puterea unui glonţ rămâne nedeclanșată atâta timp cât el este așezat oriunde altundeva în afară de interiorul unei arme. Viaţa noastră spirituală este alimentată prin Cuvânt, iar ca să ne hrănim cu promisiunile lui Dumnezeu este nevoie să le citim, să le memorăm, să le aplicăm situaţiei în care suntem și să ne exercităm credinţa în faptul că Dumnezeu va face ceea ce spune că va face, explică Jones.
Atunci când ne așezăm viaţa în mâna Lui, nicio criză nu ne poate dărâma.
Chiar atunci când Dumnezeu pare să ne ignore cererile, este esenţial să continuăm să credem că toate lucrurile lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu (Romani 8:28) și că El rămâne credincios fiecărei promisiuni pe care o face. A-L crede pe Dumnezeu pe cuvânt este una dintre cele mai eficiente strategii de a ţine piept crizelor care par să nu se mai încheie, dar această încredere trebuie să se suprapună peste decizia de a ne preda viaţa lui Dumnezeu.
„Chiar dacă mă va ucide, tot mă voi încrede în El” (Iov 13:15, NKJV) – atunci când alegem aceeași atitudine de abandonare pe care a avut-o Iov, trecem de la înfrângere la victorie, pentru că, atunci când ne așezăm viaţa în mâna Lui, nicio criză nu ne poate dărâma, conchide scriitorul.
Credinţa care rezistă în așteptarea răspunsului Său
Rememorându-și trăirile din perioada în care era spitalizat cu un diagnostic sumbru și i se administra morfină, pastorul David Jeremiah schiţează câteva răspunsuri la încercările din viaţa creștinului, raportându-se la experienţa și concluziile autorului Psalmului 71 (care rămâne anonim, deși Jeremiah este convins că a fost scris de David, ca o continuare a psalmului precedent).
În suferinţă, trebuie să ne amintim de caracterul lui Dumnezeu, punctează Jeremiah. Ceea ce ne rămâne de făcut atunci când totul se prăbușește în jur este să ne îndreptăm atenţia asupra lui Dumnezeu, amintindu-ne că, în timp ce totul se schimbă, El rămâne neschimbat și întotdeauna de încredere. Derutat de mulţimea metodelor de tratare a cancerului cu care tocmai fusese diagnosticat, dar și de siguranţa cu care ceilalţi trasau motivele pentru care se găsea în acea teribilă încercare, Jeremiah mărturisește că și-a găsit liniștea încrezându-Se în Dumnezeu și în ceea ce știa deja despre El.
Meditaţia la îndurarea manifestată de Dumnezeu de-a lungul vremii este un alt antidot al momentelor de deznădejde. David apelează la stocul de amintiri cu privire la credincioșia lui Dumnezeu pentru a-și găsi echilibrul în incertitudinea prezentului, pentru a concluziona că El a fost Binefăcătorul său în tinereţea sa și chiar mai dinainte, din pântecele mamei, și că rămâne un loc de scăpare în mijlocul nisipurilor mișcătoare.
Experienţa laudei în mijlocul crizei reprezintă marca unui caracter evlavios, dar și o redutabilă armă împotriva descurajării, precum și un indiciu că ne-am recăpătat încrederea în Dumnezeu și în viitor.
Dacă ne-am însușit cinismul concepţiei bazate pe legea lui Murphy, potrivit căreia dacă un lucru poate merge prost va merge cu siguranţă în această direcţie, Psalmul 71 ne îndreaptă pe o rută cu totul diferită: orice lucru care merge rău poate fi folosit de Dumnezeu pentru a se alinia planurilor bune pe care le are cu privire la noi. Nu trebuie să ne temem de un viitor în care evenimentele vor ieși din făgașul lor, ci ne putem încrede într-un Dumnezeu care poate face lucruri cu adevărat măreţe prin aceia care s-au lăsat zdrobiţi, schimbaţi și maturizaţi în văpaia încercărilor.
Credinţa care rezistă pentru că El e cu noi
Vechiul Testament este o mărturie a faptului că Dumnezeu a coborât mereu între oameni, uneori pentru a aduce judecata, dar cel mai adesea mânat de compasiune – până când a ales să ia chip de om și să calce cu talpa piciorului Său pe acest pământ măcinat de suferinţă, aducând speranţă, dar bulversând în același timp vieţile unora dintre cei cu care S-a intersectat.
Nașterea Celui care a ales să fie „os din osul nostru, carne din carnea noastră” a dat peste cap viaţa Mariei, și nu mai puţin pe cea a lui Iosif, remarcă profesorul Georges Stéveny. Consternat de vestea sarcinii, Iosif a intenţionat să rupă logodna cu Maria și a avut nevoie de vizita unui înger pentru a-și schimba planurile. Credinţa Mariei este cu adevărat impresionantă, iar răspunsul ei este cu atât mai emoţionant cu cât arată că ea înţelesese neplăcerile care aveau să urmeze nașterii lui Iisus („Iată roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!”).
Evenimentul nașterii lui Mesia a fost îndelung așteptat de slujitorii lui Dumnezeu din toate veacurile, dar, atunci când acest moment a venit, lucrurile au decurs foarte diferit de așteptările oamenilor, subliniază și Elizabeth Viera Talbot, directoare a centrului media The Jesus 101 Biblical Institute. Mai întâi, părinţii Lui au pășit pe un teritoriu necunoscut, în care li se cerea credinţă, fără a li se oferi răspuns la multe întrebări pe care trebuie să le fi avut. Păstorii, magii, Simeon și Ana s-au regăsit și ei, în modalităţi diferite, pe același drum al necunoscutului, dar și al credinţei, odată cu nașterea lui Iisus – „cea mai frumoasă poveste a lumii (…) singura poveste interesantă care s-a întâmplat vreodată”, după cum scria poetul Charles Péguy.
Ceea ce li s-a cerut lor, ni se cere și nouă – încrederea că Dumnezeu este credincios, întotdeauna prezent, că deţine controlul asupra situaţiilor celor mai neobișnuite, iar planurile Lui nu dau greș chiar dacă nu înţelegem mare lucru din ele.
„O, de ai despica cerurile și Te-ai pogorî!” suspina profetul Isaia. Privind istoria de la celălalt capăt al ei, știm că El S-a coborât printre noi, suferind toate durerile noastre. Iar promisiunea Lui că este cu noi „în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:20) este cu atât mai credibilă cu cât dragostea pe care ne-a arătat-o nu s-a măsurat în cuvinte, ci în sânge.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
