Acan
Poruncă de la Domnul primeşte tot poporul:
„De vrea să fie-n luptă doar el biruitorul…
Deloc să nu-şi poftească în faptă sau privire
Vreun lucru ce e pradă, sortit spre nimicire.”
Şi-n faţă este Ai-ul, cetatea-i foarte mică,
Iar toţi israeliţii nu au nici pic de frică
Că s-ar putea să fie învinşi în luptă dreaptă…
Dar altfel se întâmplă de cum ei se aşteaptă
Se văd înfrânţi în luptă… iar Iosua nu ştie
De ce-au căzut evreii, pe câmp, la datorie.
Se-ndreaptă către chivot, se pleacă-n rugăciune,
Iar Dumnezeu l-ascultă şi iată ce îi spune:
„Nu sta plecat degeaba… ci pe popor adună,
Sfinţeşte-i pentru mâine. Ei au păcat; să-l spună!
Când tu vei trage sorţul, vor fi descoperite
Acele lucruri rele ce-au fost pe-ascuns poftite.”
Începe cercetarea şi cercul se restrânge
Speranţa de scăpare încet, încet, se frânge
Iar hoţu-i scos în faţă şi Iosua vorbeşte:
„Pe Domnul să Îl lauzi… şi-apoi mărturiseşte!”
Acan se spovedeşte, dar rău deloc nu-i pare,
Motive pune-n faţă… să-i fie apărare
La fapta mişelească făcută fără minte…
Dar răul nu se scuză prin vorbe sau cuvinte.
El spune că, în pradă, vazut-a lucruri rare:
O haină valoroasă şi-o placă foarte mare
Din aur fabricată… Şi buni sunt şi arginţii,
De sunt mai mulţi grămadă, ei fură ochii minţii.
Şi toate sunt aduse, poporul să le vadă,
O lecţie să-nveţe: pe Dumnezeu să-L creadă,
S-asculte totdeauna poruncile primite
Iar lucrurile rele… să fie nimicite.
Decizia e cruntă şi-a fost pe loc luată,
S-acopere păcatul, ei sunt chemaţi pe dată
Şi-au luat toţi bolovanii, i-au aruncat grămadă
Acan şi-ai lui muriră… că au poftit din pradă.
© Viorel Dascalu 2012
Sursa: www.vioreldascalu.ro
Copilul Moise
Născut într-o vreme cu legi de robie,
Iubit şi de mamă dar şi de Marie,
E pus într-un coş ca să-l poarte pe ape
Şi viaţa prea crudă de răi să i-o scape.
Veghează cu drag surioara pe maluri,
Iar îngerii-l poartă pe Moise pe valuri
S-ajungă aproape de fata de rege
Ce-l vede, … şi fapta pe loc o-nţelege.
Şi Domnu-i vorbeşte, îi place copilul,
Nu-l lasă să piară navigând pe tot Nilul.
Îl vrea pentru ea ca s-ajungă pe tronul
Ce gol va rămâne de-i mort Faraonul.
Maria găseşte şi-o doică să-l crească,
Pe mama lui bună ce vrea să-l iubească,
Să toarne în inima-i mică dorinţa
S-asculte de Domnul, căci sfântă-i credinţa.
Şi Moise învaţă că Domnul e mare,
El pune pe regi şi urneşte popoare,
Le mută în locuri din vreme prezise
Ce la început ar părea că-s doar vise.
Dar vine şi vremea să meargă la curte
Credinţa păgână el are să-nfrunte,
Şi tot ce-a-nvăţat lângă mama acasă
Îl ţine-n credinţă, de zei nu îi pasă.
Eşti gata şi tu ca în vremi idolatre
Să fugi de păcat, cu Isus să ai parte?
Nu fi amăgit de a lumii orbire
De vrei să primeşti chiar în dar … Mântuire!
© Viorel Dascalu 2011
Isaac
„Copile, te scoală!”… un tată vorbeşte
Cu glasu-i şoptit lângă pat ce-odihneşte
Pe fiul cel singur. Iar tata-l iubeşte
Şi vrea ca să-l vadă că mare va creşte.
Vom merge pe munte căci Domnul ne cheamă
O jertfă s-aducem. N-o luăm şi pe mamă.
Doar lemne luăm, căci măgarul le cară
Şi nu ne întoarcem nicicum până-n seară.
Trei zile au mers spre un munte din zare
Pe slugi le-au lăsat şi-au pornit pe cărare.
Avram a pus lemne la fiu în spinare
Luând-ul pe foc şi cuţitul cel mare.
„Dar unde e jertfa?” întreabă feciorul
Urcând foarte atent unde-şi pune piciorul.
„E sus Cineva care Miel ne promite,
Iar când e momentul la noi îl trimite”.
Altarul se face iar lemnele-s gata
Şi fiul ascultă de ce zice tata.
Se-aşează pe lemne cu mâna legată
Căci e poruncă ce trebuie-ascultată.
Cuţitul e gata să desăvârşească
Lucrarea cerută de vocea cerească
Şi-un glas se aude din cer. Îl opreşte
„Nu asta e jertfa! Tufişul priveşte!”
În tufe sta jertfa. Isaac nu mai moare
Căci tata cunoaşte pe Mielul cel Mare;
E Mielul ascuns şi nu-L vede-orcine
De vrei să-L găseşti caută-L cât mai bine!
© Viorel Dascalu 2011
Copilul Samuel
Un tată creştin îşi împarte iubirea
La două neveste… le vrea fericirea.
Şi una-i Penina. Ea-i plină de ură,
Pe Ana cea sfântă, o-nţeapă, o-njură.
Dar Ana se roagă şi Domnului cere
Să-i dea bucurie, să-i dea mângâiere
Să-i dea o speranţă, să vadă-o lumină.
Iar prunc de va naşte, la Silo-l închină
Şi Domnul ascultă a inimii rugă,
Nu are Penina motiv să împungă.
Se naşte copilul şi mama îl creşte
S-asculte pe Domnul când glasu-i vorbeşte.
Cam trei anişori a stat pruncul acasă
Apoi merg la Silo şi-acolo îl lasă
În grija lui Eli, un preot ce-şi scapă
Din mână copiii, ş-ii lasă în groapă.
Şi Domnul din ceruri ar vrea să vorbească
Cu micul slujbaş, să-l ajute să crească
Un vas al iubirii, un ghid spre credinţă,
Să ducă poporul doar spre biruinţă.
Auzi tu pe Domnul, când vrea să vorbească?
Accepţi să te strige ca să te trezească
Din somnul cel greu, ce-i numit nepăsare,
Şi-n care cădem prea-ades fiecare?
Nu-i timp de dormit când Isus te îmbie
Să ai o credinţă mai trează, mai vie,
Aleargă spre El şi ascultă ce-ţi spune
Căci Domnul va face cu tine minune.
© Viorel Dascalu 2012
Samson
La Ţorea-ntr-o casă se-aude o veste
De sus e trimisă şi-i mult aşteptată:
Se naşte un fiu; Manoah va fi tată
Dar el nu o crede; îi pare-o poveste.
Din nou se coboară ştafeta cerească.
Femeia aleargă să-şi cheme bărbatul,
Întreabă din nou ce va fi cu băiatul
Şi ce au a face ca bine să-l crească.
Iar îngeru-i spune că Domnul îl cheamă
Să scape poporul de mâna cea tare.
Să fie atent la băut, la mâncare
Şi de filisteni să nu aibă vre-o teamă.
Copilul se naşte şi creşte în bine
Dar vine şi vremea să plece de-acasă,
De ce i s-a spus parcă nu îi mai pasă
La fete se duce şi-acasă revine…
„Să-mi luaţi filisteanca căci mult prea îmi place!”
Nici leul din drum nu se poate opune;
Samson stăpânit e de gânduri … nebune
Şi parcă părinţii nu au ce-i mai face.
Din leul cel mort a cules toată mierea
Şi face din asta chiar şi-o ghicitoare.
De-acum e convins că el e cel mai tare.
Dar asta ne spune: …urmează căderea.
Nevasta-i e luată, Samson se răzbună
Şi vulpile prinde, le leagă de coadă
Trei sute de torţe, ca grâul să-l ardă.
Duşmanii păgâni, chiar atunci se adună.
Si-l leagă evreii, aşa vor duşmanii;
Samson se dezleagă, pe loc se mânie
Cu falcă de-asin el omoară o mie
La mulţi filisteni le scurtează şi anii.
La Gaza el pleacă, şi-acolo se-ncurcă.
Desfrâul e mare… Samson iar greşeşte
Şi chiar de-i păcat, desfrânate iubeşte
Şi-n noapte pe munte cu porţile urcă.
E tare viteazul, cu mâini oţelite,
Iar muşchii l-ajută la orice-ncercare
De parcă puterea e-n părul cel mare;
Dar nu-i înţelept… şi nu are nici minte.
© Viorel Dascalu 2012
Samson si Dalila
(continuare la poezia Samson):
În valea Sorec el găseşte-o păgână
Ce n-are de gând să-l iubească vreodată
Primeşte parale şi-l vinde pe dată;
Spunând că-l iubeşte îl leagă de mână.
La trei încercări le rezistă viteazul
Şi scapă din mâna femeii uşoare;
De ce se întâmplă, nici capul nu-l doare.
Nu vede ispita, nu simte necazul.
Samson se încrede în muşchii puternici
Doar până-ntr-o clipă când joaca se curmă.
Şi râd mult mai tare aceia din urmă:
În cazul de faţă păgânii netrebnici.
Sărmanul Samson… cum îşi pierde vederea
Şi-nvârte la moară să pape duşmanii.
Regretă trecutul şi-şi numără anii
Sperând să-i revină din ceruri puterea.
Şi vine o zi când Dagon e serbatul
Poporul se-adună şi intră în casă
Jertfesc, se îmbată şi stau şi la masă
Cam trei mii de oameni aşteaptă dansantul.
Şi vine „morarul”… E-n centrul clădirii.
Se roagă la Domnul să-i dea ascultare
Să prindă putere din nou – una mare.
Căci vrea să se scape din ghearele firii.
Se roagă fierbinte şi Domnul l-ascultă
Căci planu-I e mare şi vrea să ofere
O lecţie dură la cel cu putere:
Că trebuie minte să aibă… mai multă!
Şi mor filistenii… dar moare şi orbul
Când stâlpii din mijloc sunt rupţi cu putere.
În urmă rămâne un of de durere.
La ce-i semănat… vei culege şi rodul!
© Viorel Dascalu 2012
Pilat
Pilat,
Eu sunt Pilat
Cât de groaznic!
O, daţi-mi alt nume.
Nu, nu vreau Pilat,
De ce tocmai eu sunt Pilat?
Ce gloată agitată din somn mă trezeşte.
Cu urlete, iată
mi-aduc un legat
„Condamnă-L!, condamnă-L!”
De ce să-L condamn?
De ce tocmai eu sunt Pilat?
Să-L judec; dar nu pot.
Îl ştiu, Îl cunosc, e nevinovat…
Ce urlet, ce strigăt!
Ah, ce pot să fac?…
Ce rea e mulţimea,
Mă rupe-n bucăţi
Pe El Îl sfâşie.
Soldaţi n-am destui
S-o aduc la tăcere,
Ah, ce pot să fac?…
Să-L trimit la Irod, să-l judece el.
Dar nu, nu se poate.
Căci eu sunt Pilat.
Da, eu să-L condamn…
De ce tocmai eu să-L condamn?…
Să-L slobod,
Să-I dau drumul, acuma de Paşti,
Mă duc să le spun…
Dar cât sunt de orbi, fără minte
Îl vor pe Baraba,
Ah, nu-i înţeleg, îl vor pe Baraba,
De ce pe Baraba?…
Aduceţi-mi apă,
Aduceţi-mi multă
Turnaţi-mi…
Dar apă,
De ce apa aceasta e sânge?…
O, mâinile mele-s pătate de sânge,
Şi inima, totul…
Zadarnic încerc, nu se spală…
Nu, nu e în El nici o vină,
Dar nu pot vorbi
Cât urlă mulţimea,
La moarte, la moarte…
Nu e în El nici o vină,
Să facă ce vor, treaba lor…
Dar cum treaba lor?
Căci eu Îl condamn;
De ce tocmai eu sunt Pilat?…
Răstignit El, Isus, Împăratul…
Ce este Adevărul?
O, eu L-am răstignit…
Ba nu, nu eu, eu nu sunt Pilat,
Eu vreau un alt nume…
O, daţi-mi alt nume,
Nu, nu vreau Pilat!
De vină e Iuda,
Sunt preoţii, gloata,
Ei toţi sunt de vină…
Ba nu, nu sunt ei
Pilat e de vină
Dar cine-i Pilat…?
Ah, eu sunt Pilat.
Da, eu sunt de vină…
Lăsaţi-mă, sunt obosit, plecaţi…
„Ce-am scris… am scris!…”
Benone Burtescu, Poezii, pag. 43
