UN CAL TROIAN IN BISERICA

 

 

 

Enoch Oliveira

 

 

 

În unul din faimoasele sale poeme, Homer descrie strategia folositã de greci pentru a cuceri oraºul Troia, în timpul Rãzboiului Troian.

Pentru ca grecii sã poatã intra în oraºul legendar fãrã sã fie observaþi, tâmplarul Epeius a construit un cal uriaº din lemn, gol pe dinãuntru. Conform lui Homer, 100 000 de soldaþi au cucerit Troia. Asediul, care a durat zece ani, s-a sfârºit în momentul în care grecii au ascuns în cal niºte soldaþi ºi l-au lãsat în Troia, prefãcându-se cã se retrag.

În ciuda avertizãrii lui Laocoön, Sinon i-a convins pe troieni sã aducã înãuntrul cetãþii calul. Noaptea armata greacã s-a întors, iar soldaþii ascunºi în interiorul calului au deschis porþile cetãþii pentru tovarãºii lor. Astfel Troia a fost invadatã ºi distrusã.

Deºi rãzboiul dintre greci ºi troieni este considerat în general un fapt istoric, episodul referitor la calul troian a fost considerat o legendã. Totuºi, din aceastã povestire putem trage anumite învãþãturi care se aplicã la starea în care se aflã biserica noastrã astãzi.

Mulþi ani Biserica Adventistã a rezistat cu vitejie ºi perseverenþã asalturilor înspãimântãtoare ale vrãjmaºului. Zidurile “oraºului sfânt” au fost de necucerit. Dar în hotãrârea sa de a cuceri ºi distruge biserica lui Dumnezeu, conducãtorul acestei lumi a început sã foloseascã arme secrete, inteligente ºi mortale.

“Nu este nimic de care marele înºelãtor sã se teamã aºa de tare,” scria Ellen G. White, “ca de posibilitatea ca noi sã aflãm care sunt armele sale.” (Marea luptã, p. 516)

Dupã multe încercãri de a cuceri “oraºul lui Dumnezeu”, apelând la acelaºi fel de înºelãciune ca cea folositã de greci, marele vrãjmaº a reuºit sã îºi implineascã scopul, introducând pe ascuns, între zidurile Sionului, calul troian al liberalismului.

Acum, cã liberalismul a devenit activ în bisericã, ne dãm seama cât de vulnerabili putem fi la asalturile lui Satana. Ca bisericã am fost înclinaþi sã credem cã marele pericol de a fi înfrânþi de puterea celui rãu are sã vinã din afarã. În timp ce poate cã suntem în stare sã vedem clar, de pe zidurile Sionului, ce face Satana ca sã ne cucereascã ºi sã ne distrugã, se pare cã nu suntem capabili sã ne apãrãm prea bine de relele care se dezvoltã în bisericã. Ellen White ne avertizeazã: “Sunt mai multe pericole care vin dinãuntru decât dinafarã.” (Mesaje Selectate, cartea I, p. 122)

 

Cei care promoveazã liberalismul în rândurile noastre nu sunt oameni “rãi.” Ei sunt credincioºi consacraþi. Mulþi dintre ei sunt au virtuþile creºtine în vieþile lor. Majoritatea iubesc biserica. Le-ar plãcea sã aibã credinþa ºi siguranþa înaintaºilor noºtri, dar în adâncul inimii lor nu le au. Ei nu sunt în stare sã vadã unicitatea mesajului ºi a identitãþii noastre, dimensiunea escatologicã a speranþei noastre ºi importanþa misiunii pe care o avem. Reprezentând un spectru larg al ideilor religioase, ei încearcã sã reinterpreteze teologia adventistã tradiþionalã, îmbrãcând doctrinele noastre vechi în veºminte care lor li se par noi ºi atractive.

De ce apãrã ei idei noi? De ce joacã ei, atât de enzuziaºti, rolul apostolilor schimbãrii în sistemul nostru teologic?

În primul rând, mi se pare cã ei sunt doritori sã ia eticheta de “cult” care a fost folositã atât de mult cu privire la adventism. Ei tânjesc sã vadã miºcarea noastrã religioasã ca parte a ceea ce ei considerã creºtinims tradiþional. În efortul lor de a atinge “respectabilitate” religioasã, ei sugereazã reinterepretarea unor puncte istorice ale teologiei noastre, care, în opinia lor, nu au suport biblic.

Deºi acceptã unele aspecte unice ale adventismului, cum ar fi Sabatul ºi principiile sanitare, ei cred cã a venit vremea revizuirii sistemului nostru teologic. Fiind adepþii revizuirii, unii dintre ei nu sunt de acord cu conceptul de “rãmãºiþã”, aºa cum a fost acesta înþeles de pionerii noºtri. Ei cred cã ar trebui respinsã “mentalitatea sectarã”, fiind arogantã.

Alþi liberali, în efortul de a face teologia noastrã mai “relevantã”, pun la îndoialã integritatea doctrinei sanctuarului ºi se unesc cu cei care i se opun. Ei explicã cele douã etape ale lucrãrii lui Hristos în sanctuarul ceresc ca o invenþie a lui Edson, Crosser ºi alþii, pentru salvarea prestigiului dupã eºecul lui Miller.

Alþii sunt alarmaþi de ceea ce li se pare împrumut excesiv din o mulþime de surse, în scrierile Ellenei White. Conduºi de idei greºite cu privire la felul în care funcþioneazã inspiraþia, ei sunt gata sã punã la îndoialã validitatea celor susþinute de ea, respingându-i autoritatea profeticã.

Alþi liberali definesc escatologia bisericii noastre ca pe un rezultat al culturii americane din secolul al XIX-lea, considerând astfel cã are nevoie de o reformulare substanþialã. Ei insistã cã dupã 145 de ani de propãvãduire, nu mai putem sã avem aceleaºi aºteptãri fierbinþi care caracterizau biserica la începuturi.

Liberalii care sunt oameni de ºtiinþã insistã cã doctrina creaþionistã ar trebuie reealuatã în contextul informaþiilor ºi a ipotezelor ºtiinþifice actuale.

Conform numãrului din 5 februarie 1990 al revistei Christianity Today, obsesia dupã schimbare în rândurile adventiºtilor ºi-a avut începuturile în anii 50 – 60 ai secolului XX, când studenþii noºtrii au început, în numãr mult mai mare decât înainte, sã frecventeze seminarii ºi universitãþi neadventiste, dorind diplome cât mai bune. Unii dintre ei, în ciuda circumstanþelor nefavorabile, au fost în stare sã îºi pãstreze experienþa religioasã ºi convingerile puternice. Alþii, influenþaþi de criticismul modern ºi de teologia liberalã, ºi-au reformulat pãrerile.

 

Ce câºtigãm din aceste încercãri liberale de a face mesajul nostru mai “agreabil” pentru lume? Când se seamãnã atâta îndoialã, incertitudine ºi disputã, la ce ne mai putem aºtepta? Liberalismul îºi culege roadele. A semãnat necredinþã ºi va culege apostazie.

La începutul anilor 80 ai secolului trecut, în Australia ºi Noua Zeelandã un numãr mai mare decât oricând de pastori ºi laici au pãrãsit biserica. În anii 70 biserica din aceste douã þãri pierdea câte un membru la fiecare trei nou botezaþi. În anul 1981, dupã o încercare uriaºã în favoarea unei schimbãri liberale, procentul celor care pãrãseau biserica a crescut pânã la 46%. În 1982 a ajuns la 63% ºi apoi s-a stabilit la 50% – pierderea unui membru din doi. (1)

Nu trebuie sã rãmânem indiferenþi în faþa unei asemenea pierderi tulburãtoare. Nu trebuie sã minimalizãm consecinþele tragice ale confruntãrilor interne provocate de noile teologii. Acestea conduc la pierderea de mii de suflete care, confuze din punct de vedere spiritual, pleacã din rândurile noastre, încetând sã mai creadã în validitatea mesajului nostru. Ei au pierdut reperul credinþei noastre ºi nu mai înþeleg bine ce reprezintã biserica adventistã.

Urmãtoarele statistici ale Diviziunii America de Nord reflectã consecinþele pe care le-au avut în Statele Unite ºi Canada eforturile teologice ºi de altã naturã de a ne schimba doctrina.

1931–1940                               4.4% 
1941–1950                               3.1% 
1951–1960                               2.9%                           
1961–1970                               2.8% 
1971–1980                               3.2% 
1981–1988                               2.3% 

 

Ce mesaj transmit aceste numere? Oscar Wilde, faimosul dramaturg al secolului trecut, declara cu o ironie inimitabilã cã “existã trei feluri de minciuni în lume: minciuni obiºnuite, minciuni mici ºi statistici.” Astfel Oscar Wilde sublinia faptul cã statisticile pot înºela ºi ne pot duce la concluzii greºite. Dar chiar dacã statisticile sunt susceptibile de interpretãri greºite, nu îndrãznim sã le minimalizãm importanþa în analizarea crizei cu care ne confruntãm. Ele ne pot ajuta sã înþelegem gravitatea problemelor pe care le avem.

Este adevãrat cã putem fi înºelaþi de numere ºi sã tragem concluzia cã în ciuda aparenþelor, Diviziunea America de Nord creºte încã. Dar realitatea este alta. Conform unor surse demne de încredere, între 30 ºi 35 % din membrii noºtrii nu mai vin la bisericã. Asta a dus la reducerea darurilor. Au fost aprobate reduceri în bugetul bisericii. Scade ºi numãrul studenþilor din ºcolile noastre. Unele instituþii au fost închise. Suntem în procesul de a reduce activitãþile bisericii ºi resursele pe care le avem. Vânzarea cãrþilor noastre scade. Publicaþiile bisericii au fost reduse, dar chiar ºi aºa, tirajul lor a scãzut. Am ajuns la un moment de limitã financiarã, când majoritatea conferinþelor reduc numãrul de pastori. Acestea sunt consecinþe inevitabile a ceea ce a avut loc în domeniul teologic.

Dupã ce s-au semãnat atâtea seminþe de îndoialã ºi nesiguranþã de cãtre cei care sunt obsedaþi de dorinþa de a reinterpreta teologia bisericii, dupã atâþia ani de dispute teologice, la ce altceva ne putem aºtepta? Suntem martorii roadelor inevitabile ale liberalismului. Când este semãnatã necredinþã recolta va fi cu siguranþã apostazia.

Dupã ce a intrat pe furiº între zidurile cetãþii lui Dumnezeu, liberalismul, în diferitele lui forme, a reuºit sã sã deschidã uºile bisericii invaziei altor rele, cum ar pluralismul, secularismul, umanismul, materialismul, futurismul ºi preterismul.

 

 

Pentru a rãspândi criza cu care ne confruntãm, unii sugereazã sã se adopte oficial pluralismul teologic, acceptarea coexistenþei paºnice în rândurile noastre a pãrerilor contradictorii, chiar opuse.

“În privinþa doctrinelor de bazã – unitate; în privinþa celor neesenþiale – libertate; ºi dragoste în toate” este dictonul care îi inspirã pe apãrãtorii pluralismului, în apelul lor la flexibilitate ºi deschidere. Dar cine hotãrãºte ce este esenþial ºi ce poate fi negociat? Membrii laici, pastorii, instituþiile teologice, consiliile anuale sau biserica sub conducerea Duhului Sfânt? Am putea sã ne menþinem poziþia de ultima miºcare profeticã a lui Dumnezeu dacã ne-am fragmenta pãrerile teologice, acceptând diferite ºcoli de gândire?

Avem nevoie de unitate teologicã în predicarea ºi publicaþiile noastre, dar, mai presus de toate, avem nevoie de unitate în departamentele teologice ale colegiilor ºi universitãþilor noastre. Nicio ºcoalã de teologie, sub influenþe pluralistice, zguduitã de controverse, nu este capabilã sã dea predicatori cu convingeri puternice. Predicatorii care au incertitudini nu pot sã predice cu putere.

Rãspândirea cu succes a Evangheliei în lumea mediteraneanã pe vremea apostolilor a ameninþat unitatea creºtinã. Erau botezaþi oameni din medii diferite, care aduceau în bisericã unele din ideile religioase populare la acea vreme. Astfel, era pericolul ca învãþãturile bisericii sã fie afectate de sincretism. Conºtient de acest pericol, apostolul Pavel i-a îndemnat pe efeseni sã menþinã unitatea. Vezi Efeseni 4:4-6.

 

Metodismul modern este cunoscut pentru varietatea doctrinei. Pastorii lor au libertatea de a adopta diferite ºcoli de interpretare a Bibliei. Încercarea de a defini doctrina de bazã a metodismului a avut parte de multã opoziþie, iar teologia metodistã nu mai este ce era odatã. Cei care vor sã fie acceptaþi ca membri ai bisericii nu mai trebuie sã adopte anumite învãþãturi de credinþã. La întrebarea “Ce cred metodiºtii?” pastorii ºi membrii de rând rãspund cã ei cred în Isus.

Astãzi biserica metodistã pierde foarte mulþi membri. “Între 1965 ºi 1975 Biserica Metodistã Unitã a pierdut peste un milion de membri,” spune C. Peter Wagner în lucrarea Leading Your Church to Grow (Cum sã faci ca biserica sã creascã), p. 32. Cine este vinovat pentru asta? Exodul cu care se confruntã Biserica Metodistã nu este cauzat de factori exteriori. Adevãrata cauzã este în interiorul bisericii. Dacã ar fi atacatã de duºmani din afarã, dacã ar fi persecutatã ca rezultat al eforturilor de a evangheliza lumea, ar fi speranþã pentru metodism. Dar lumea nu persecutã o bisericã ce se pare cã nu susþine nimic. Biserica Metodistã este în declin ca rezultat al faptului cã nu ºi-a pãstrat moºtenirea teologicã.

Putem sã învãþãm o lecþie din aceastã experienþã dureroasã?

 

Unii teologi adventiºti nu mai acceptã principiile de interpretare a profeþiei care au fãcut ca biserica noastrã sã fie ceea ce este astãzi.

Pionierii bisericii au descoperit în cãrþile Daniel ºi Apocalipsa misiunea noastrã. Aplicând metoda istoricã de interpretare a profeþiei, care fusese folositã de majoritatea creºtinilor de-a lungul secolelor ºi care a avut aprobarea lui Ellen White, pionierii bisericii au descoperit istoria conflictului dintre Hristos ºi Satana. Astfel s-au vãzut ca parte integrantã a conflictului cosmic.

ªcolile de interpretare profeticã fie mutã împlinirea profeþiilor importante la sfârºitul istoriei (perspectiva futuristã), fie considerã cã ele au fost importante doar în trecutul îndepãrtat (perspectiva preteristã), fie neagã profeþiile care aratã cãtre un viitor îndepãrtat (perspectiva criticã-istoricã). Aceste interpretãri fac ca profeþiile din Daniel ºi Apocalipsa sã fie irelevante ºi transformã miºcarea adventistã într-o altã confesiune fãrã putere ºi fãrã vreun mesaj profetic special.

 

Un alt intrus care îºi face tot mai simþitã prezenþa înãuntrul cetãþii lui Dumnezeu este tendinþa cunoscutã sub denumirea de “secularism,” definitã adesea ca organizarea vieþii ca ºi cum Dumnezeu nu ar exista. Influenþa crescândã a acestui curent face sã scadã frecventarea bisericii ºi consacrarea faþã de idealurile creºtine, iar biserica – orice fel de bisericã – sã fie consideratã învechitã ºi irelevantã. Dezvoltarea profesionalã, prestigiul, afacerile ºi câºtigul, statusul economic ºi realizãrile academice sunt supraestimate, în timp ce virtuþile creºtine sunt neglijate sau trecute pe al doilea plan.

Conform lui Norman Blake, astãzi creºtinii din America pot fi împãrþiþi în douã grupuri: “supranaturaliºtii” ºi “secularizaþii”. “Supranaturaliºtii”, observã Blaike, sunt în general teologi de dreapta, iar “secularizaþii” de stânga. “Supranaturaliºtii”, afirmã el, laudã virtuþile creºtine cum ar fi devoþiunea, evlavia ºi consacrarea faþã de bisericã, în timp ce “secularizaþii” admirã toleranþa, succesul, eficienþa ºi realizãrile academice. (2)

Procesul secularizãrii nu îi afecteazã doar pe credincioºi, ci ºi instituþiile. Conform lui George Marsden, istoric la Universitatea Duke, caracterul creºtin al multor instituþii creºtine de odinioarã a fost eclipsat, acum “pãrându-se cã nimeni nu observã nimic ºi cã nimãnui nu îi pasã.”

În ultimele douã decenii am vãzut cum instituþiile adventiste sunt afectate de schimbãri substanþiale, nu toate pozitive. Secularismul îºi face pe ascuns drum în instituþiile noastre, tinzând sã le eclipseze caracterul creºtin. Serviciile divine au încã loc în capele, dar ele sunt mai mult o formã decât o putere spiritualã. (3)

Respingând autoritatea bisericii, a Bibliei ºi a adevãrurilor fundamentale, liberalismul teologic are o contribuþie uriaºã la secularismul acesta înºelãtor care se observã în biserici ºi instituþii. Existã o toleranþã tot mai mare faþã de modelarea religiei conform spiritului vremii.

 

Alte rele, cum ar fi libertatea academicã exageratã, metoda criticã-istoricã de abordare a Scripturii ºi evoluþia teistã (cu cronologia sa lungã) contribuie la scãderea încrederii în punctele fundamentale de doctrinã ºi conduc biserica la un dezastru spiritual.

Când este acceptatã libertatea academicã fãrã sã existe responsabilitate confesionalã, este imposibil de împiedicat predicarea în bisericã a ideilor aberante. Apãrãtorii libertãþii academice declarã cã nu suntem o bisericã strâns legatã de un crez ºi cã fiecare membru ar trebui sã aibã libertatea de a avea diferite pãreri teologice. Dar noi suntem de pãrere cã dacã cineva este adventist de ziua a ºaptea ar trebui sã accepte în întregime punctele noastre de doctrinã. Altfel, nu mai este adventist.

Încã îmi amintesc cum unii teologi adventiºti s-au împotrovit puternic atunci când metoda criticã-istoricã a fost condamnatã oficial de Conferinþa Generalã, pe baza faptului cã aceastã metodã, prin definiþie, înlãturã credinþa noastrã în transcendenþa Scripturii.

Cred deci cã biserica are dreptul indiscutabil de a decide ce metodã de interpretare profeticã ar trebui sã foloseascã teologii ºi pastorii noºtri. Aceasta este singurul fel în care ne putem apãra moºtenirea religioasã, care se înscrie la principiul Reformei, cum cã Biblia este Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu ºi propriul ei interpret. Evoluþia teistã (sau creaþiunea progresistã) este acceptatã de un numãr tot mai mare de teologi din rândurile noastre. Ea presupune subordonarea ºi conformarea Scripturii faþã de teoria darwinistã a evoluþiei speciilor. Cei care acceptã aceastã ºcoalã de gândire nu mai considerã anumite pãrþi cheie ale Bibliei ca surse de informaþie istoricã demne de încredere. Adoptând aceastã poziþie ei aºazã ipotezele ºtiinþifice deasupra Scripturii, facând din ºtiinþã judecãtorul Cuvântului lui Dumnezeu.

 

Rãzboiul Civil din Spania (1936-1939) a lãsat un milion de morþi. Când conflictul se pãrea cã ajunge la punctul culminant, generalul Emilio Mora a poruncit ca patru coloane sã se îndrepte cãtre capitalã. Dar pe lângã aceste patru coloane, el conta pe a cincea, care reuºise sã intre în Madrid, pentru a elibera oraºul când avea sã soseascã momentul decisiv.

Printre lecþiile pe care ne învaþã istoria, este cea a cãderii imperiilor ºi a instituþiilor care au cedat forþelor interioare. Istoricul Gibbon (1737-1796) atribuie chiar ºi cãderea Romei unor cauze interne, nu externe. El vorbeºte despre faptul cã Petrarca, poetul italian din secolul al XIV-lea, a descris astfel cãderea Romei: “Priviþi rãmãºiþele Romei, umbra fostei ei mãreþii! Nici timpul, nici barbarii nu se pot lãuda cã au pricinuit aceastã nimicire uimitoare. Roma a fost nimicitã de proprii ei cetãþeni, de cei mai iluºtri copii ai ei.”

Multe civilizaþii au fost învinse de sabotajul unei a cincea coloane. Istoria ne avertizeazã cu privire la ce poate sã aibã loc în bisericã. Nu duºmanii din afarã sunt cei mai de temut. Cel mai mare rãu este provocat de influenþele perfide ºi distrugãtoare introduse de Satana, marele nostru vrãjmaº.

Care a fost cea mai mare înfrângere pe care a suferit-o biserica creºtinã? Pierderea vieþilor ca rezultat al violenþei, al martirajului sau al torutrei? Nu. Cea mai mare înfrângere a bisericii creºtine a avut loc atunci când a fost acceptatã favoarea Imperiului Roman ºi s-au pierdut curãþia ºi zelul. Când a pãrãsit catacombele, biserica a început sã se modeleze dupã splendoarea lumii. A cincea coloanã a Satanei – calul troian – a slãbit biserica din interior, pavând calea cãtre scãderea credinþei ºi stabilirea pseudo-creºtinimsului

 

Imaginea pe care am prezentat-o mai sus, cu privire al Biserica Adventistã, poate fi consideratã sumbrã ºi întunecatã. Dar în ultimele mele cuvinte mi-ar plãcea sã prezint o parte mai luminoasã. În ciuda problemelor cu care ne confruntãm, avem multe motive pentru a crede în triumful mesajului nostru, atâta timp cât rãmânem credincioºi Bibliei. Va avea loc o redeºteptare ºi vom fi martori ai minunilor evanghelizãrii.

Mesajul ºi miºcarea noastrã meritã sã fie caracterizate de un spirit de biruinþã, pentru cã nu se bazeazã pe “basme meºteºugit alcãtuite,” ci pe “cuvântului proorociei fãcut ºi mai tare.”

“Biserica s-ar putea sã parã cã e pe punctul de a cãdea, dar nu va fi aºa. Ea va rãmâne, în timp ce pãcãtoºii din Sion vor fi cernuþi – pleava despãrþitã de grâul preþios.” (Mesaje selectate, cartea 2, p. 380)

Convingerea cã Dumnezeu conduce aceastã miºcare ne permite sã declarãm, fãrã nicio urmã de îndoialã, cã focul de pe altarele adventiºtilor nu se va stinge niciodatã. Hotãrârea de a câºtiga lumea pentru Hristos ne va motiva în programele noastre evanghelistice. Lumea va fi luminatã cu gloria mesajului adventist.

 

1. Vezi Australasian Record, 28 octombrie 1989.

2. Vezi N.W.H. Blaike, “Altruism in the Professions: The Case of the Clergy,” () Australia and New Zealand Journal of Sociology 10 (1974), p. 87. 

3. Time, 22 mai 1989.