Veşti bune, vindecare, eliberare şi mângâiereIsaia 61:1-3 „1 Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea; 2 să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi; 3 să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi terebinţi ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui.”
De ce este amintită vindecarea celor cu inima zdrobită între lucrările pe care avea să le realizeze Fiul lui Dumnezeu? Nimic nu este mai nociv în a ne împiedica să venim la Dumnezeu decât simţământul descurajării, al neputinţei de a mai putea să crezi că Scriptura afirmă lucruri adevărate în ceea ce te priveşte. „Inima zdrobită” poate însemna deopotrivă şi reacţia de deznădejde în faţa unei realităţi potrivnice pe care nu o poţi controla, dar care se ridică împotriva ta la fiecare pas. Tocmai de aceea, lucrarea de refacere presupune în primul rând depăşirea acestui obstacol interior, ce ne cauzează atât de multe probleme.
În acest sens, ce remedii ne sunt oferite pentru a depăşi stările de descurajare şi de neputinţă? Dacă vom citi cu atenţie aceste versete, vom observa o similitudine între mai multe categorii de persoane amintite ca obiect al lucrării Mântuitorului. Astfel distingem pe „cei nenorociţi”, pe „cei cu inima zdrobită”, pe robi şi nu în ultimul rând pe „cei întristaţi”. Prin urmare, putem spune că avem o redare din mai multe perspective a celor care sunt apăsaţi de realităţile vitrege ale lumii în care trăim, de cei care nu mai au perspectiva rezolvării situaţiilor în care se găsesc. Astfel, putem spune că există o corespondenţă clară între aceste categorii şi deopotrivă o legătură evidentă între remediile ce le sunt oferite în genul „veştilor bune”, vindecării, eliberării şi mângâierii.
Cum pot „veştile bune” să fie un remediu pentru persoanele care trec prin situaţii dificile de descurajare şi neputinţă? Expresia „veşti bune” se referă la conţinutul unui anumit mesaj pozitiv, destinat încurajării şi redării atitudinii de speranţă în faptul că Dumnezeu intervine pentru a ne oferi vindecare şi rezolvarea situaţiilor defavorabile în care ne putem afla vreodată. Dacă vom privi la secvenţa remediilor oferite în cadrul lucrării de mântuire, primul pas este cel de a aduce din nou speranţă în inimile oamenilor. Trebuie bine înţeles că nu vom putea avea parte de vindecare, dacă nu ne vom schimba atitudinea în sensul manifestării credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu şi în lucrarea Sa de mântuire. Tocmai de aceea, în cursul vieţii Sale de pe acest pământ Domnul Hristos a investit mult efort în a prezenta mesajul pozitiv al mântuirii, având drept scop cultivarea credinţei în Dumnezeu şi în planul de restaurare a oamenilor acestei lumi.
Putem spune că un prim factor în depăşirea simţămintelor de descurajare constă în exercitarea credinţei în legătură cu făgăduinţele divine? În acest punct, avem de-a face cu un remediu ce ne stă la îndemână, ori de câte ori suntem confruntaţi cu situaţii ce ne împing spre deznădejde şi descurajare, şi anume că putem să identificăm făgăduinţele divine din cadrul Sfintelor Scripturi, aflate în legătură cu planul de mântuire, pe care le vom putea invoca prin rugăciune de la Dumnezeu pentru remedierea situaţiilor dificile cu care ne confruntăm. Prin exercitarea credinţei asupra împlinirii acestor făgăduinţe în dreptul nostru, vom face primul pas în depăşirea situaţiilor negative ce vin asupra noastră.
Dar cineva ar putea spune, că deşi a identificat astfel de făgăduinţe, şi deşi s-a rugat pentru împlinirea lor, totuşi nu s-a întâmplat nimic. Care ar fi cauza unei astfel de situaţii?
Dacă vom cerceta cu atenţie versetele pe care le studiem în clipa de faţă, vom vedea că scopul principal al lucrării lui Hristos constă, pentru timpul de faţă, în a ne oferi vindecarea spirituală de care avem nevoie pentru a intra în împărăţia cerurilor. De aceea, trebuie bine înţeles, că invocarea făgăduinţelor divine are drept principal obiectiv cel al experimentării unei astfel de vindecări. Chiar şi iudeii din acele timpuri, care aşteptau o rezolvare concretă a situaţiei de robie în care se aflau, au fost dezamăgiţi de vindecarea spirituală ce le era oferită de Hristos. Prin urmare, s-ar putea ca realitatea ostilă să nu fie modificată, dar cu siguranţă ceva se va schimba în interiorul nostru, astfel încât să facem faţă cu succes încercărilor cu care avem de-a face.
Înţelegem aşadar, că vindecarea spirituală se referă nu neapărat la situaţiile defavorabile în care ne putem afla, ci mai degrabă la capacitatea noastră de a face faţă cu succes, având drept perspectivă intrarea în Împărăţia cerurilor?
Poate părea descurajator pentru multe persoane faptul că în timpul de faţă accentul este pus pe vindecarea spirituală, deşi realitatea din jurul nostru mărturiseşte despre o puternică lucrare a providenţei şi în ce priveşte vindecarea fizică. Cu toate acestea, să ne gândim că dacă vom avea parte de această vindecare, atunci intrarea în Împărăţia cerurilor este sigură, aşa cum a fost promis de către Dumnezeu. Prin urmare, de multe ori, prin exercitarea credinţei în făgăduinţele divine, vom primi putere pentru a face faţă cu succes problemelor pe care le avem şi să experimentăm o întărire interioară formidabilă.
Am discutat despre rolul „veştilor bune”, adică al făgăduinţelor divine, care prin intermediul exercitării credinţei ne conduc la vindecare spirituală. Ce se poate spune despre celelalte remedii amintite în aceste versete?
Următorul remediu se referă la eliberarea din robie, ceea ce pentru o persoană aflată în dificultate şi asaltată de descurajare poate însemna o situaţie în care se află la dispoziţia unor circumstanţe potrivnice, asupra cărora nu are nici un fel de control. Elementul definitoriu al stării de rob constă în neputinţa de a influenţa lucrurile, o rămânere la dispoziţia împrejurărilor nefavorabile sau a unor persoane răuvoitoare. Condiţia de robie este evidentă dacă privim la scara istoriei tot ce s-a întâmplat de la căderea în păcat a lui Adam şi a Evei. Eliberarea din robia Celui Rău, şi aici includem orice formă de rău pe care am putea să o întâlnim în viaţă, presupune acţiunea unui factor supranatural, eliberator, ce realizează acest lucru.
Ce „eliberări” putem experimenta prin acţiunea Duhului Sfânt, ca urmare a exercitării credinţei în făgăduinţele divine? Prin intermediul Duhului Sfânt, stăpânul interiorului nostru şi a întregii vieţi, devine Dumnezeu, iar vechii stăpâni sunt aruncaţi afară unul după altul. Astfel de stăpâni se pot referi la atitudini negative, simţăminte rele, obiceiuri vătămătoare, gânduri necurate, fapte de ruşine, sau altele în felul acesta, ce ne ţineau robi în practicarea păcatului, adică la dispoziţia Celui Rău. Dacă vom privi doar la simţământul de descurajare, prin puterea sa nefastă acesta paralizează şi cele mai bune eforturi în dobândirea unei vieţi curate şi pline de bucurie. Nu există fericire când te afli sub stăpânirea unor astfel de demoni, care îşi găsesc plăcerea în a-ţi face viaţa un calvar şi a te împinge iarăşi şi iarăşi în lucruri rele.
Se poate spune că simţămintele de descurajare se află în legătură şi cu o anumită imagine de sine degradată prin practici rele, înjositoare? Practicile rele, adică viciile, alimentează cele mai teribile simţăminte de descurajare şi de neputinţă, degradând în cel mai înalt grad imaginea de sine şi respectul de sine pe care ar trebui să le avem, prin faptul că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu. De aceea, eliberarea oferită de către Hristos, presupune în primul rând restaurarea demnităţii personale, redarea echilibrului interior şi a stăpânirii de sine, lucruri cu mult mai de valoare decât orice bun material pe care l-am putea avea. Izvoarele necredinţei, deznădejdii şi descurajării se află tocmai în acele lucruri ce ne întinează sufletul şi viaţa, iar eliberarea de acestea se constituie ca un remediu sigur în vindecare.
Iar în final, ce alt remediu mai este amintit în planul acţiunilor de restabilire a persoanelor fără nădejde din această lume? Deşi apare amintită la final, mângâierea se constituie ca un dar divin, care asemenea balsamului frumos mirositor, împrospătează viaţa noastră şi aduce alinare durerilor pe care le resimţim în această lume. Conceptul vindecării spirituale poate părea defectuos, dacă îl privim dintr-o perspectivă strict terestră, fără a vedea intrarea în Împărăţia cerurilor, fiindcă deşi restabilit interior, Dumnezeu îngăduie trecerea prin dificultăţi felurite sau chiar rămânerea în situaţii dureroase. Cineva ar putea să experimenteze vindecarea spirituală, dar problema sa directă să nu fie remediată, ba chiar lucrurile să evolueze spre mai rău. Ei bine, aici intervine mângâierea pe care ne-o oferă Dumnezeu, o convingere interioară care se sprijină pe împlinirea făgăduinţelor divine prin înălţarea la ceruri, când Hristos va reveni.
Nu există totuşi şi aspecte prezente ale mângâierii pe care ne-o oferă Dumnezeu prin intermediul Cuvântului Său?
Cu siguranţă că există multe implicaţii prezente cu privire la mângâierea pe care Dumnezeu o oferă celor ce experimentează vindecarea spirituală. Mă gândesc, de exemplu, la atitudinea apostolilor şi a primilor creştini în faţa împotrivirilor şi necazurilor pe care le-au avut de întâmpinat. Cu cât calm Petru îşi aştepta execuţia chiar a doua zi, cu câtă bucurie Pavel accepta să fie batjocorit şi biciuit, cu câtă linişte Ioan privea la desfăşurarea evenimentelor viitoare, prizonier fiind pe o insulă pustie, sau cu câtă blândeţe Domnul Hristos îşi ierta vrăjmaşii şi oferea mântuire unui păcătos ţintuit pe cruce! Toate acestea, precum şi multe alte mărturii, vorbesc despre oameni care au experimentat vindecarea spirituală, până acolo încât au ajuns să nu mai fie dominaţi de lucrurile rele ale vieţii, iar în schimb au putut să privească plini de speranţă către Împărăţia viitoare. Exemplul lor este spre învăţătura noastră în biruinţa asupra oricărui fel de încercare.
Rugăciune: pentru primirea vindecării spirituale depline, prin intermediul exercitării credinţei în făgăduinţele lui Dumnezeu, precum şi pentru dobândirea eliberării de păcat şi primirea mângâierii prezenţei Duhului Sfânt în vieţile noastre.
De Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
